Clubul de la Roma s-a reunit, zilele trecute, la Bucureşti. S-a reunit, cum sublinia unul dintre vorbitorii de marţi dimineaţă, Roberto Peccei - fiul fondatorului acestei instituţii de anvergură mondială, Aurelio Peccei - nu pentru a discuta, ci pentru a dezbate câteva dintre problemele globale de actualitate. Şi a repetat apăsat: "pentru a dezbate". Fiindcă astăzi oamenii dezbat tot mai puţin, ei s-au obişnuit să discute.
Ce ar fi de reţinut, cu precădere, din dezbaterile de la Bucureşti? Dacă am privi lucrurile doar la suprafaţa lor şi am trece, dintr-o dată, de la ce a reţinut memoria omenirii - memoria globală, cum ne place să spunem astăzi -, în cei patruzeci de ani care au trecut de când Clubul de la Roma a publicat celebra lucrare a lui Dennis Meadows, "Limitele creşterii", şi am trece, repet, la o imagine nouă, a celor patruzeci de ani care urmează, am putea imagina un uriaş pendul marcând două etape la răspântie de vremuri şi atât. Încercând să privească însă lucrurile dincolo de suprafaţa lor, în profunzime, mulţi analişti încă vorbesc despre o "deschidere" greşită pentru etapa întâi, marcată de cartea lui Meadows, căci în toţi aceşti patruzeci de ani trecuţi creşterea a fost explozivă, nu limitată; şi vorbesc despre înmulţirea speranţelor acum, pentru etapa a doua, cea a următorilor patruzeci de ani, chiar dacă actuala criză globală ameninţă să schimbe lumea şi să ne oblige la un alt stil de viaţă. Trebuie oare să fie acuzat Clubul de la Roma că nu a gândit bine prima mutare? Să nu ne grăbim. Şi, cu deosebire, să nu ne grăbim să vedem în etapa următoare, după ce criza curentă va trece, un lung timp de boom economic.
Prezent la Bucureşti, la sesiunea din acest an a Clubului de la Roma, Dennis Meadows a vorbit marţi dimineaţă în Sala "Mitiţă Constantinescu" a Băncii Naţionale a României. Privind către asistenţă, a spus cu voce calmă: "Ni s-a reproşat că prognozele noastre din 1972 nu s-au adeverit. Vă rog să reţineţi - nu încă!... Timp de patruzeci de ani am trăit din rezerve. Desigur, rezerve de apă, de pământ, de petrol, în general de resurse. N-am vrut să vedem că am depăşit limitele. Când a apărut cartea, acum patruzeci de ani, peste 70 la sută dintre tranzacţiile valutare aveau ca scop operaţiuni comerciale. În 2007, înainte de criză, deşi tranzacţiile valutare au sporit enorm, depăşind de 14 ori PIB-ul global, numai… 3 la sută mai aveau drept scop comerţul. Celelalte 97 de procente reprezentau speculaţii! Ce s-a întâmplat de fapt? Creşterea economică şi-a pierdut sustenabilitatea".
Iată o mare problemă! O problemă a lumii în care trăim. Şi o problemă a noastră. Despre sustenabilitate vorbim continuu. Dar n-o mai avem. Creşterea nu mai e sustenabilă. Poate fi însă recăpătată sustenabilitatea?
Raportul actual, datat 2012, prezentat de Jorgen Randers - "2052: următorii patruzeci de ani globali" - duce îngrijorarea mai departe. Plecând de la criza prin care trece lumea, o criză încă în curs, raportul nu înfăţişează ce am dori să auzim, ci cu totul altceva: ce anume arată calculele că ar putea urma. Criza resurselor deja a venit. Populaţia, până în 2052, nu va creşte peste 8 miliarde. Cu mult sub ceea ce cred astăzi oamenii. Femeile vor fi mai mult preocupate de locuri de muncă şi mai puţin să facă mai mulţi copii. Ţările sărace vor reduce şi ele rata natalităţii. Creşterea economică nu va fi de 4 ori mai mare, cum sună multe prognoze, ci numai de 2,2 ori. Pentru că productivitatea unei forţe de muncă masată în prea mare măsură în servicii va avea un spor tot mai redus. Criza resurselor se va accentua şi va şubrezi sustenabilitatea creşterii economice. Consumul total îşi va încetini de asemenea creşterea şi nu din motive raţionale, ci pentru că nu va putea să fie susţinut. Iar rezolvarea nu va veni aruncând în bătălie mai mulţi bani, ci mai multă inteligenţă, mai multă educaţie, mai mult spirit creator. Ei bine, marea problemă va fi asigurarea bunăstării în condiţiile unei creşteri economice încetinite, duşmanul cel mai crud fiind viziunea pe termen scurt.
Cum va fi la noi? Fără îndoială, vom fi obligaţi să mai reducem ceva din decalajul de performanţă ce desparte România de ţările dezvoltate. Dar va putea fi dusă o bătălie atât de grea într-o societate în mare parte descurajată şi, în plus, obişnuită să gândească şi să acţioneze pe termen scurt? Cred că întrebarea nu are (deocamdată) răspuns. Ar fi însă bine să nu ne prea lase să dormim liniştiţi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
