În actualul climat politico-economic, procedurile legale privind insolvenţa companiilor private, inclusiv a celor publice, au devenit o arie aparte de interes, fiind o componentă esenţială a analizelor efectuate atunci când se evaluează o oportunitate de afaceri sau sunt cântărite perspectivele de recuperare ale unei datorii. Această nouă componentă nu este limitată doar la realităţile specifice mediului de afaceri din România, fiind în egală măsură o sursă de îngrijorare constructivă şi la nivel european.
Un număr de 29.587 de proceduri de insolvenţă au fost înregistrate numai în anul 2013, potrivit datelor publicate de ONRC, în creştere faţă de cele 26.807 proceduri de insolvenţă din 2012 şi respectiv 19.651 insolvenţe din 2011. Din 2007, când a început să funcţioneze Buletinul procedurilor de insolvenţă şi până în prezent sunt înregistrate la ONRC 126.219 de dosare de insolvenţă finalizate şi în derulare, în diverse stadii, din care 92.589 de proceduri de faliment.
La nivel european doar jumătate din societăţile comerciale înfiinţate supravieţuiesc mai mult de 5 ani, în timp ce mai mult de 200.000 de societăţi intră în faliment în fiecare an.
Din analiza datelor statistice aferente României se poate observa că peste 90% din procedurile de insolvenţă iniţiate nu conduc la aprobarea unui plan de reorganizare sau, chiar dacă se aprobă un asemenea plan, prevederile acestuia nu sunt îndeplinite, astfel încât numărul de proceduri de faliment este cu mult peste media europeană.
Inclusiv la nivel european această problemă a eşecului planurilor de reorganizare a fost, din anul 2012, una din preocupările majore ale Comisiei Europene. Aceasta a înaintat în decembrie 2012 un set nou de reguli (IP/12/1354), menit să influenţeze în sens pozitiv reorganizarea persoanelor supuse procedurii insolvenţei transfrontaliere, prin modificarea Regulamentului nr. 1346/2000.
Propunerile Comisiei Europene au fost aprobate de către Parlamentul European pe 5 februarie 2014, următorul pas fiind aprobarea şi de către Consiliu înainte ca aceste noi reguli să devină aplicabile. Ideea centrală a noilor reguli privind insolvenţa transfrontalieră este de a favoriza procedurile de reorganizare faţă de cele de lichidare a patrimoniului persoanelor aflate în stare de insolvenţă, în scopul de a acorda o şansă mediului de afaceri pentru a depăşi dificultăţile financiare, precum şi pentru a asigura un nivel de protecţie crescut creditorilor în a-şi recupera creanţele înregistrate la masa credală. Se speră astfel ca noua legislaţie să ajute la redresarea efectivă a nu mai puţin de 50.000 de companii şi la salvarea a mai mult de 1,7 milioane de locuri de muncă la nivelul Uniunii Europene în fiecare an.
Se încearcă în acest fel să se implementeze un plan de „rescue and recovery” care să reprezinte un mecanism eficace pentru redresarea unei afaceri aflate în dificultate. Având în vedere realităţile existente la nivelul intern, este evidentă necesitatea unei noi viziuni în materia procedurilor de insolvenţă pentru a se asigura un grad sporit de succes al reorganizărilor pe bază de plan.
Faţă de limitările evidente constatate în practica aplicării Legii nr. 85/2006 este de dorit ca prin noul Cod al insolvenţei, aflat în prezent pe masa Parlamentului pentru analiză, să se creeze un mecanism mai eficient de pregătire, implementare şi urmărire a succesului planului de reorganizare, atât pentru a se evita reorganizările fictive, în dauna creditorilor, cât şi pentru a se asigura viabilitatea economică a unui plan de reorganizare şi reintroducerea debitoarei în circuitul economic.
În acest sens, în pregătirea unui plan de reorganizare devine din ce în ce mai stringentă implicarea activă a factorului economic, a specialiştilor, a căror contribuţie este în prezent opţională. Şansele de reuşită ale unui plan de reorganizare sunt date în primul rând de viabilitatea economică a noului model de afaceri ce urmează a fi implementat în perioada scurtă permisă de legea insolvenţei, motiv pentru care, în lipsa unui suport veritabil privind încadrarea corectă pe piaţă, procedura falimentului aproape că va ajunge să fie sinonimă cu deschiderea procedurii insolvenţei.
De asemenea, având în vedere principiul de bază al procedurii insolvenţei de a fi o procedură colectivă şi unitară cu scopul de a acoperi datoriile înregistrate de debitorul insolvent, aşa cum sunt acestea reglementate la nivel european şi naţional, perspectiva creditorilor trebuie să fie în continuare determinantă şi dublată de o atentă analiză din partea judecătorului sindic din punct de vedere al legalităţii şi din partea unor specialişti privind viabilitatea economică.
În lipsa unor măsuri concrete menite să contureze mai clar rolul procedurii de insolvenţă şi al reorganizării reale a debitorilor, există riscul ca aceste proceduri să fie deturnate de la scopul lor social şi să fie transformate într-un mijloc de a îndepărta creditorii de la posibilitatea efectivă de a-şi recupera creanţele - ceea ce la nivel macro-economic nu poate aduce decât rezultate nedorite cu repercusiuni în toate domeniile economiei. Desigur că nu se pot ignora dificultăţile debitorului căruia trebuie să i se acorde o şansă de a se reorganiza şi de a-şi continua existenţa prin readaptarea modelului de afaceri, chiar dacă în acest fel se afectează, mai mult sau mai puţin, drepturile creditorilor ce s-ar regăsi în situaţia de a-şi recupera doar parţial creanţele.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
