Un jurnalist, într-o emisiune TV, a povestit că l-a şocat mărturisirea unui tânăr. „Nu mai citesc nimic, a sunat afirmaţia şocantă, pentru că sunt dezamăgit. Deşi am absolvit două facultăţi, sunt şomer de zece ani. La ce bun să mai citesc?!“… Cazul, şi dacă ar fi singular, tot ar merita atenţie. Dar divorţul de carte începe să fie un fenomen.
Un fenomen e şi setea de carte. Divorţul de carte se manifestă însă agresiv, fiind într-o creştere îngrijorătoare. Pentru mulţi a devenit o modă. „Cartea e pe cale de dispariţie, spun ei; ca şi ziarele. Cărţile mor, trăiască internetul“. Alţii, tot mulţi, nu citesc nimic. Nici pe internet, nici în cărţi.
Faptul cel mai grav, cu efecte dramatice în bunăstarea populaţiei, îl constituie dezinteresul faţă de cartea economică. Şi faţă de cultura economică. O dovadă în acest sens o oferă cărţile dedicate analizei recesiunilor şi turbulenţelor apărute în anii 2008- 2013. Editurile din România, spre cinstea lor, au tradus şi au trimis în librării multe dintre cele mai bune cărţi pe această temă scrise în America şi în Europa de Vest. Din nefericire însă, aşa cum se întâmplă cu toate cărţile de economie, tirajele au fost – cu rare excepţii – de 2.000 sau 3.000 de exemplare. Culmea, toate titlurile editate, absolut toate, inclusiv cele din 2008, se găsesc încă în librării. Prea puţine s-au vândut. Deşi firesc ar fi fost să vedem cozi, să fie toate cărţile cumpărate, iar editurile să reediteze şi iar să reediteze fiecare titlu. Dar nu s-a întâmplat aşa, semn că – exceptându-i pe unii profesori de economie, pe unii studenţi şi pe unii specialişti în alte domenii interesaţi de economie – nu există interes pentru lucrările din domeniul economiei, chiar şi atunci când ele sunt scrise de somităţi mondiale în materie. Aşa că, în 2014, prea puţine edituri s-au mai aventurat să facă cheltuieli traducând cărţi de economie.
Efectele dezinteresului multor economişti pentru cartea economică, de fapt pentru cultura economică, nu au nevoie de explicaţii laborioase. Şi nici de o analiză aprofundată. Se văd cu ochiul liber în rezultatele multora dintre cele 700.000 de companii din România, care nu au nicio şansă să câştige vreo competiţie în apele reci şi repezi ale economiei globale, ele fiind obişnuite să înoate în ape călduţe şi liniştite. Şi, desigur, se văd în salariile mult prea modeste, practic de subzistenţă, ale specialiştilor şi lucrătorilor din aceste companii. S-a format astfel un reflex condiţionat, o reacţie automată la nivelul întregii noastre societăţi, reflectată într-o putere de plată scăzută inclusiv în foarte multe dintre companiile performante. Şi, mai cu seamă, în întregul sistem bugetar.
Dar de ce ne-ar preocupa cultura economică a celor ce nu sunt specialişti în economie, a populaţiei în ansamblu? Să judecăm lucrurile de la particular la general. Cazul particular, relatat la începutul acestor rânduri, are semnificaţii cu implicaţii de ordin general. Absolventul a două facultăţi, care fiind şomer de zece ani a decis în consecinţă să nu mai citească nimic, fiindcă tot nu-i foloseşte, să nu fi înţeles că divorţul de carte l-a descalificat? Practic, şi-a anulat singur diplomele. Întorcând spatele cărţii a întors de fapt spatele realităţilor lumii de azi, despre care probabil nu mai ştie nimic. Şi aşteaptă ca să-i ofere careva… un loc de muncă. Aşteaptă de zece ani.
Dacă ar fi citit cartea lui Thomas Friedman „Pământul este plat“, o incursiune în lumea secolului XXI, poate i-ar fi venit o idee cum să-şi facă singur propriul loc de muncă. În India, scrie Friedman, milioane de tineri educaţi se întorc în localităţile natale, fiecare amenajându-şi biroul într-o cămăruţă din casa părintească, singura dotare fiind un computer. Acolo îşi face treaba de salariat… al unei mari companii din America, de unde primeşte comenzi şi unde îşi trimite lucrările. E doar un exemplu. Moda secolului XX, cu echipe concentrate în birouri aglomerate, sub supravegherea unui şef, se cam duce.
