Deoarece ştiu că m-ar fi certat dacă scriu „afectat” sau „emoţional” ştirea despre moartea ei, trec peste acest amănunt pe care-l anticipase încă de acum o lună şi am să povestesc în câteva rânduri ceva despre vocea Rodicăi Ciobanu.
Rodica este vocea de la celălalt capăt al firului. De 10 ani vorbim la telefon, la început, când mi-a fost şefă, în fiecare dimineaţă, în ultimii ani, când o sunam eu, din două în două zile. Întotdeauna calculată, serioasă, corectă, Rodica era, în discuţiile noastre despre „ce e la zi” exact aşa cum scria: o voce lucidă, raţională, analitică, fără stridenţe. N-am auzit-o niciodată ridicând glasul, vorbind buruienos, cum se obişnuieşte în presă: elegantă în exprimare, clară în argumente, Rodica îţi impunea să fii civilizat şi sobru, să-ţi foloseşti mintea, să judeci cu capul tău. Credea că presa nu este despre noi, ci despre alţii, aşa că respingea textele confesive sau impresioniste la persoana I sau a II-a: „Când ajungem noi subiect de ştire să ştii că am ajuns rău”. Trata munca migăloasă, discretă şi lipsită de eroism a editorului de presă, pe care a făcut-o ani de zile, la Adevărul şi apoi la Gândul, cu umor discret: „Tu le scoţi virgula dintre subiect şi predicat şi ei te acuză de cenzură”. Avea un ochi format pentru virgule şi un adevărat cult pentru gramatică, a cărei claritate rezona cu lumea ei ordonată. N-am auzit-o vreodată izbucnind nervos, cu o excepţie: când se omorau câinii în Bucureşti. Suferinţa unui animal îi provoca repulsie: „El nu se poate apăra…”
În ultima vreme, când boala o chinuia şi când scria un text de 3000 de semne preţ de patru-cinci ore folosindu-şi un singur deget, mi se plângea a doua zi: „Uite, măi, iar mă înjură…” O încurajam pe ton glumeţ: „Nu pune la inimă, Rodica, noi facem un serviciu social, dacă nu ar înjura pe forumuri cine ştie unde Dumnezeu şi-ar vărsa nervii”. Nu gusta popismele mele. Pentru ea, extremismele, intoleranţa, agresivitatea, ura care erupeau pe forumurile ziarelor erau un semnal de alarmă că ceva nu e bine cu oamenii din ţara aceasta. Şi atunci evada. În rarele momente când deveneam confesivi, visa la un oraş nordic, cu multă verdeaţă, cu trotuare curate şi oameni politicoşi. Alteori îşi aducea aminte de satul copilăriei sale înconjurat de dealuri („Acolo am fost cea mai fericită”) şi promitea că într-o zi, când va termina cu munca la ziar, se va întoarce acolo. Într-o vreme evadase în Second Life, o realitate virtuală în care se putea zbura.
