Miza noastră în materie de mişcare a preţurilor de consum va fi, şi în continuare, condiţia pentru trecerea la euro. Şi anume: inflaţia anuală să nu depăşească media celor mai performante trei ţări din Uniunea Europeană cu mai mult de un punct procentual şi jumătate. Ceea ce înseamnă, de fapt, înscrierea dinamicii preţurilor începând din 2017 spre orizontul anilor 2020 pe o traiectorie în jur de 2 la sută.
Recentul comunicat al INS, privind cifrele inflaţiei din august 2016, oferă date încurajatoare. Întâi şi întâi, este remarcabil faptul că din întregul tablou al dinamicii preţurilor au dispărut, aproape cu desăvârşire, ieşirile din rând cu cifre mari, care ani în şir stricau media inflaţiei. Şi scriu “aproape cu desăvârşire” pentru că există două excepţii. Numai două. O creştere de 5,11 la sută la citrice şi alta de 3,55 la sută la ouă. În rest, toate creşterile de preţuri se aliniază sub linia de 2 la sută.
Şi totuşi, lucrurile încă nu sunt în ordine. Ar fi în ordine dacă datele curente mi-ar permite să scriu “în jur de 2 la sută”. Dar nu pot să scriu decât “sub linia de 2 la sută”. E drept, la alimente rata inflaţiei pe 12 luni, din august 2015 până în august 2016, este în jur de 2 la sută. Efectul statistic al reducerii TVA cu 15 puncte procentuale, din iunie 2015, s-a stins deja şi normalitatea şi-a intrat în drepturi. La celelalte produse (mărfuri nealimentare şi servicii) este încă în curs efectul statistic al reducerii TVA la toate produsele. În consecinţă, ratele sunt în continuare negative: minus 1,42 şi respectiv minus 1,04 la sută.
Desigur, ne preocupă un lanţ cu sens unic. Fără variabile, fără alternative: dezinflaţia. De fapt, consolidarea dezinflaţiei. Iar aici se poate ajunge numai şi numai cu o combinaţie inteligentă de politici monetare, fiscale, salariale şi de restructurare.
Noi măsurăm inflaţia atât în spaţiu, cât şi în timp. În spaţiu, ne comparăm cu planeta. Şi, mai cu seamă, cu Uniunea Europeană. În timp, ne comparăm cu noi înşine, cu rezultatele noastre din anii care au trecut. Este importantă şi comparaţia cu noi înşine. Dar important cu adevărat este să ne comparăm cu realitatea din jurul nostru, cu adevărurile lumii în care trăim.
De ce însă obiectivul nostru este o inflaţie de 2 la sută şi nu de zero la sută? E adevărat că nimeni, în lumea de azi, nu iubeşte inflaţia mare. Dar nici inflaţia de zero la sută nu este dorită. Sau deflaţia: mişcări de preţuri sub zero la sută. Un pic de inflaţie - într-o economie sănătoasă - acţionează ca întăritor. Din acest motiv, toate ţările dezvoltate cochetează cu “puţină inflaţie”. Profitul sănătos nu e scos din preţuri prea mari, ci din costuri mai mici. O inflaţie în jur de 2 la sută stimulează concurenţa în piaţă fără să îmbolnăvească PIB-ul.
Dacă vrem să trecem la euro, într-un orizont nu prea îndepărtat, trebuie să ne fie limpede că aşa ceva nu se va întâmpla până când România nu se va apropia de media celor mai performante ţări din Uniunea Europeană în materie de inflaţie. Sigur, sunt şi alte criterii, atât nominale, cât şi reale. Inflaţia e unul dintre ele. Iar la obiectivul de 2 la sută este nevoie să ajungem rapid dacă ne dorim o creştere economică sustenabilă. Fără îndoială, este tot atât de important ca o masă critică a populaţiei, într-o primă instanţă, să-şi facă cu atât mai urgent socoteli ceva mai optimiste şi să constate că pentru cumpărăturile lor de zi cu zi ori pentru bunuri de consum de folosinţă îndelungată nu vor mai fi nevoiţi să scoată bani în plus din buzunar. Dar nici ca preţurile să se alinieze la zero ori sub zero şi să ucidă concurenţa.
Două întrebări grele ne stau acum în faţă. Sunt legate de bătălia cu inflaţia. Iată-le: 1) Cât de mult vor mai putea fi urcate preţurile administrate, cu deosebire cele la utilităţi, fără ca dezinflaţia să fie grav afectată? 2) Până unde ar putea să coboare dezinflaţia fără să descurajeze concurenţa? Răspunsurile la aceste întrebări, dacă vor fi înţelepte, ar putea oferi una dintre cheile pentru edificiul economiei de piaţă funcţionale.
