Decizia de săptămâna trecută a Argentinei de a apela la Fondul Monetar Internaţional (FMI) pentru un împrumut de urgenţă a venit ca un şoc pentru pieţele emergente. Pentru economia Turciei, a cărei monedă se prăbuşeşte necontrolat, se prefigurează un scenariu la fel de sumbru, iar mulţi apreciază că preşedintele Recep Tayyip Erdogan îşi îndreaptă ţara spre punctul de unde numai instituţia financiară internaţională cu sediul la Washington o mai poate salva. Însă Ankara refuză cu încăpăţânare orice legătură cu FMI, iar Erdogan a cerut la un momenat dat Fondului să-şi „vadă de treabă“ şi să lase Turcia în pace.
Să fie bailout-urile FMI drumuri spre stabilitate, aşa cum crede guvernul argentinian, sau o reţetă pentru dezastru, aşa cum lasă să se înţeleagă conducătorul Turciei?
Răspuns la această întrebare încearcă să dea Deutsche Welle. De la înfiinţare, în urmă cu 74 de ani, FMI a fost considerat un creditor de ultimă instanţă pentru ţările cu probleme financiare. De atunci au izbucnit şi au trecut o multitudine de crize, iar Fondul a avut un rol activ în rezolvarea lor, însă în toţi aceşti ani s-au înmulţit controversele şi dezbaterile legate de metodele folosite de instituţie pentru a-şi atinge scopurile.
Economiştii au găsit că programele FMI au avut în mare parte succes mai ales în primii ani de existenţă ai acestuia. Spre exemplu, Mohisin S. Khan, director FMI pentru Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, a analizat bailout-urile prescrise pentru 69 de state în curs de dezvoltare în perioada 1973-1988. El a ajuns la concluzia că efectele pe termen scurt şi lung ale programelor FMI au fost de cele mai multe ori pozitive în ceea ce priveşte conturile curente, balanţa de plăţi şi inflaţia. Catalogate ca „poveşti de succes ale FMI“ sunt programele de finanţare stabilite în anii 1980 pentru Mexic, pentru India şi Kenya. Însă, ca răspuns la criza financiară din America de Sud din anii 1990, FMI şi-a schimbat politicile, implementând ceea ce a devenit cunoscut drept „Consensul de la Washington“ - politici care cer reforme structurale care au crescut rolul forţelor pieţei în schimbul ajutorului financiar imediat. Stabilite de economistul britanic John Williamson în 1989, principiile includ diminuarea îndatorării guvernelor pentru descurajarea deficitele bugetare mari, reducerea subvenţiilor acordate de guverne şi a taxelor pentru companii. Alte „ajustări structurale“ recomandate erau cursuri de schimb valutar libere, liberalizarea comerţului, relaxarea regulilor care împiedică investiţiile directe străine şi concurenţa şi privatizarea activelor publice. Politicile economice neoliberale propuse de Consensul de la Washington au devenit de atunci stâlpii condiţiilor de bailout cerute nu doar de FMI, ci şi de Banca Mondială (BM), o altă instituţie financiară internaţională cu sediul la Washington.
Joseph Stiglitz, economist-şef al BM între 1997 şi 2000, avea îndoieli serioase privind viabilitatea noii doctrine. Deşi accepta în acele vremuri că astfel de politici sunt potrivite pentru unele state sud-americane, el a avertizat că „nu are sens aplicarea lor orbeşte în cazul altor ţări“.
Stiglitz a remarcat că, deşi este finanţat din banii plătitorilor de taxe, FMI nu este făcut răspunzător pentru interesele acestora, „ceea ce face clar problema guvernanţei una din principalele probleme legate de FMI în situaţia taxării fără reprezentare“.
În 1995, Mexicul a fost lăudat ca exemplu strălucitor de succes al noilor politici ale FMI, în condiţiile în care statul sud-american a rambursat un pachet de bailout de 52 de miliarde de dolari. Însă în doar câţiva ani erorile programului mexican au devenit evidente. Venitul real per capita al cetăţenilor mexicani s-a prăbuşit accentuat - în 1998 ajunsese la nivelul din 1974. În perioada 1994-1996, Mexicul şi-a majorat datoria externă cu 560 de miliarde de dolari deoarece guvernul a salvat în special bănci comerciale prin cumpărarea creditelor toxice. Băncile au primit 545 de miliarde de dolari. Apoi, la sfârşitul anilor 1990, a venit criza financiară din Asia, cauzată în mare parte de dependenţa de creditele externe pe termen scurt şi de deschiderea către bani fierbinţi ai Coreei de Sud, Thailandei, Filipinelor, Malaieziei şi Indoneziei. Când în 1997 a devenit vizibil că firmele private nu vor fi capabile să-şi plătească datoriile, pieţele internaţionale valutare s-au panicat, iar monedele asiatice s-au prăbuşit.
FMI a tratat criza din Asia ca pe orice altă situaţie de urgenţă, acordând ajutor doar în schimbul politicilor de ajustare structurală. Fondul a recomandat guvernelor să reducă cheltuielile, rezultatul fiind accentuarea recesiunii. Spre exemplu, în Coreea de Sud, o ţară cu un nivel de trai ridicat, rata şomajului a sărit în sus de la 3% la 10%.
„Sinuciderile FMI“ au devenit ceva obişnuit printre muncitorii care şi-au pierdut locurile de muncă şi demnitatea.
În Indonezia, ţara cel mai dur lovită, rata sărăciei a crescut de la nivelul oficial de 11% de dinainte de criză la 40-60%. PIB-ul s-a prăbuşit cu 15% într-un singur an.
Malaysia s-a remarcat prin respingerea ajutorului şi sfaturilor FMI. În loc să-şi deschidă şi mai mult economia, Malaysia a impus restricţii de capital pentru a elimina tranzacţiile speculative cu moneda locală. Deşi a criticat această abordare, FMI a recunoscut ulterior că a avut succes.
În criza datoriilor suverane din zona euro din 2010, chiar şi propria autoritate de supraveghere independentă a FMI a criticat dur abordarea creditorului. Într-o analiză din 2016, Biroul de evaluare independent a spus că FMI este vinovat pentru „prognoze excesiv de optimiste care nu au reuşit să recunoscă amploarea problemelor“. Criza a izbucnit în Grecia şi s-a propagat în Irlanda, Portugalia, Spania şi Cipru, aducând zona euro în pragul colapsului. Cu toate că a primit trei pachete de bailout de 298 de miliarde de euro, Grecia, devenită un experiment pentru austeritate, se confruntă în continuare cu şomaj ridicat, de 22,5%. Salariul minim a scăzut de la 865 de euro pe lună la 684 de euro pe lună. Cheltuielile guvernului s-au înjumătăţit. Datoriile sunt tot mari, iar creditorii încă cer Atenei să cheltuiască mai puţin decât câştigă pentru a crea surplusurile necesare rambursării datoriei.
Acum, Turcia se chinuie să facă faţă unei furtuni financiare în care lira i s-a prăbuşit cu 40% de la începutul anului. Analiştii avertizează că companiile locale, împovărate cu credite în valută, vor avea probleme în a-şi rambursa datoriile. Default-urile vor exploda, testând rezistenţa sistemului bancar. Capitalul străin, care a finanţat expansiunea economică până la supraîncălzire, va fi retras. Turcia, cu un deficit de cont curent ridicat şi cu rezerve valutare insuficiente, este slab echipată pentru a rezista recesiunii, scrie Financial Times.
„Situaţia este cu siguranţă mai gravă decât în alte crize prin care a trecut Turcia“, a declarat pentru Bloomberg Reza Karim, analist la Jupiter Asset Management.
Tsutomu Soma, strateg la SBI Securities, apreciază că „riscurile de contaminare ale altor pieţe emergente cresc, în special în condiţiile în care Fed înăspreşte politica monetară, ducând la retragerea investitorilor din economii mai slabe“.
Prin cercurile guvernamentale şi diplomatice europene este agreată ideea ca Turcia, dacă va fi nevoie, să apeleze la FMI.
„Guvernul federal crede că un program FMI ar putea ajuta Turcia“, declara luna trecută sub rezerva anonimatului, pentru Reuters, o sursă din guvernul german.
