Importul fortat al comunismului din Rusia Sovietica in Europa Orientala, asa cum a avut loc acesta la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, a facut ca si dupa incheierea formala a "razboiului rece", partidele de stanga din aceasta parte a lumii sa fie, inca, considerate drept "curele de transmisie" ale Moscovei in regiune. Fara a contesta importanta afinitatilor personale care leaga o parte din liderii partidelor de stanga din Europa Orientala de Moscova, indiferent de culoarea politica a regimului de acolo, trebuie subliniat faptul ca, in politica externa rusa nu intodeauna partidele de stanga au fost cei mai lejeri interlocutori ai liderilor de la Kremlin. Fara a avea pretentia descoperirii unei "axiome" a politicii externe sovietice sau ruse, afirmatia de mai sus poate fi sustinuta prin scurta rememorare a catorva dintre momentele cheie din relatiile internationale ale secolului al XX -lea care au pus Rusia si partidele de stanga in pozitiii conflictuale sau au dus la constituirea unor parteneriate bizare dintre Kremlin si miscari politice radicale de dreapta. Pentru regiunea balcanica, fara indoiala, cel mai relevant exemplu il constituie parteneriatul pragmatic dintre Turcia lui Kemal Ataturk si Rusia Sovietica. Cunoscut ca fiind un anticomunist declarat, abilul Ataturk a reusit sa gaseasca un limbaj comun cu bolsevicii lui Lenin, atata timp cat colaborarea dintre cele doua tinere state, izolate pe plan extern si aflate intr-o profunda criza structurala se constituia intr-un argument forte pentru formarea unui front comun de interese si securizarea reciproca a granitei comune. Un alt exemplu il constituie celebrul conflict sovieto-iugoslav care a debutat la inceputul anului 1948. Dupa cum se stie, miscarea Partidul Comunist din Iugoslavia a fost singurul care corespundea standardelor ideologice comuniste, asa cum fusesera ele stabilite de catre Stalin in cursul celui de-al doilea razboi mondial, in sensul in care, prin intermediul miscarii de partizani, comuniatii au preluat controlul asupra tarii cu mult inainte de sfarsitul ostilitatilor. Consecventi in demersul lor de a face din Iugoslavia "o Uniune Sovietica a Balcanilor", comunistii lui Tito nu au reusit pentru multa vreme sa colaboreze exemplar cu Kremlinul, in scurt timp PCI transformandu-se intr-un fervent aparator al intereselor nationale iugoslave. In acest fel, intentiile sovietice de a crea in Europa Orientala o retea completa de state vasale au venit in contradictie cu hotararea iugoslavilor de a deveni un al doilea patron al Balcanilor. Ca si in cazul conflictului sovieto-chinez, ideologia, fie ea internationalist-proletara, a intrat in acuta contradictie cu interesele strategice ale statelor ceea a facut ca disputele sa fie mult mai virulente. Diferendele politice si teritoriale nu au mai fost percepute ca dispute naturale decurgand din natura intrinseca a regimurilor politice ci ca o "tradare" comisa de un personaj infam, de unde si stricta lor personalizare. Alaturi de aceste exemple clasice de conflicte intre tari conduse de regimuri politice asemanatoare, aflate de aceeasi parte a baricadei in "razboiul rece", mai pot fi amintite si alte "cupluri conflictuale". Revenind la istoria timpurie a URSS, aceasta consemneaza o serie de conflicte care au opus tari aflate sub un regim politic de stanga, dar cu obiective diametral opuse in planul politicii externe. Un alt caz concret este acela al conflictului militar care a opus Georgia si Rusia Sovietica la inceputul anilor '20, unde socialistii revolutionari de la Tbilisi aveau opinii radical diferite in ceea ce priveste "drumul spre socialism" si politica de aliante a tanarului stat. Lipsiti de o justificare ideologica consistenta, capabila sa submineze suportul politic si social al guvernului georgian, in cele din urma bolsevicii au optat pentru cea mai radicala metoda pentru a readuce fosta provincie in granitele noii republici federale; ocupatia militara a tarii si distrugerea elitei politice nationale. Inca o data afinitatile doctrinale au cedat in fata intereselor strategice lipsite de coloratura ideologica. Istoria relatiilor internationale contemporane consemneaza colaborari "fructuoase" dintre partidele nationaliste de dreapta si Uniunea Sovietica. Alianta strategica dintre URSS si Germania din perioada premergatoare celui de-al doilea razboi mondial este poate cel mai potrivit argument in acest sens. Chiar daca, la nivel declarativ, cele doua partide impartaseau principii opuse, politicile lor expansioniste, imperiale le-au compatibilizat interesele. In fond, indiferent de coloratura lor ideologica, Berlinul si Moscova impartaseau acelasi spirit politic, al violentei si arbitrariului, care il facea pe Ribbentrop sa consemneze in jurnalul sau intim ca la Moscova, atunci cand a semnat Tratatul de neutralitate s-a simtit ca intre vechii sai tovarasi de partid. In ceea ce priveste relatiile actuale dintre partidele de stanga si Moscova, chiar daca partidele social-democrate din Europa Centrala si de Sud - Est si-a recrutat majoritatea membrilor din fosta elita a partidelor comuniste, schimbarile structurale survenite in aceste tari fac ca interesele noilor elite politice sa fie legate mai degraba de Occident decat de Moscova. Reorientarea optiunilor de politica externa a partidelor de stanga din aceasta zona a avut loc sub presiunea translatiei dinspre bipolaritate catre unipolaritate, dar este si un rezultat al perfectei adaptari a elitelor comuniste la noile conditii in care are loc lupta pentru resurse. Altfel fie spus, vitalitatea si eficienta miscarilor politice de stanga din Europa Centrala si de Sud - Est depinde acum de modalitatea in care acestea se conecteaza la resursele vestice care sunt distribuite preferential, in functie de felul in care partidele in cauza corespund sau nu standardelor ideologice impuse de Occident. Cel care finanteaza dicteaza regulile jocului, ceea ce face optiunile intime, personale ale noilor lideri pentru o tara sau alta sa fie anulate ca argument politic, sfarsind prin a nu mai juca nici un rol. Un alt argument in sprijinul ideei conform careia optiunile de politica externa ale unei tari de dimensiunile si greutatea Romaniei nu pot fi hotarate doare de catre un partid politic sau de o persoana, fie el si presedintele tarii, este situatia actuala a relatiilor dintre Polonia si Rusia. Chiar daca este condusa de un presedinte socialist, care la inceputul anilor '80 a negociat cu "Solidaritatea" din partea Partidului Comunist Polonez, Polonia este astazi membra NATO iar politica sa fata de Rusia are accente deosebit de agresive care amintesc, mai degraba, de dictatura lui Joseph Pilsudski decat de aceea a lui Wladyslaw Gomulka sau Wojtech Jaruzelski. Situatia este asemanatoare in tarile spatiului postovietic unde tari ca Ucraina si Georgia, care, chiar daca sunt conduse de politicieni ce in trecut au facut parte din ierarhia sovietica lanseaza in mediul international mesaje ce nu corespund strategiilor de politica externa promovate de Moscova sau se afla in clar conflict de interese cu aceasta. Diferendele ruso-ucrainiene legate de impartirea Flotei Militare a Marii Negre sau cele ruso-georgiene referitoare la exploatarea petrolului si gazelor naturale din Caucazul de Nord, in ambele cazuri, bunuri care genereaza venituri substantiale, au anulat unul dintre factorii pe care Moscova se baza in economia propriei decizii politice, si anume, filiatia comuna sovietica a celor doua tabere. Dupa cum reiese din cele de mai sus, nu se poate vorbi despre o suprapunere perfecta intre natura optiunilor doctrinale ale unui partid si interesele de politica externa ale unei tari anume. Mediul international curent, la care se adauga factori precum natura politicii interne promovate, pozitionarea geografica si circumstantele imediate fac ca politica externa a unui stat sau altul sa nu aiba neaparata nevoie de existenta unui cadru ideologic intern fara de care aderenta la unele directii sau curente internationale sa fie imposibila.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
