As incepe cu observatia banala ca viitorul nu a fost niciodata previzibil. L-au prefigurat doar profetii, misticii si inteleptii, care, privind in trecut, ne-au amintit ca istoria se repeta. La inceputul secolului XXI, viitorul omenirii - sau macar acela al europenilor - scapa din nou oricarei tentative de rationalizare.
Evident, mass-media, diplomatii, expertii in stiintele sociale si comunitatea analistilor politici incearca sa ne livreze versiunea lor, cu care am inceput sa ne obisnuim.
Paradis sau apocalips? La alegere
Aceste versiuni se bazeaza, in mare masura, pe o schema dualista. Pe de o parte, ni se infatiseaza apocalipsul: economia se globalizeaza haotic, decalajul dintre Nord si Sud se accentueaza dramatic, criza ecosistemului se agraveaza, hegemonia americana uniformizeaza culturile locale, suveranitatile nationale se dizolva in anarhii regionale, ingineria genetica ne confrunta cu noi dileme bioetice, terorismul si crima organizata isi dau mana cu statele rebele, multiplicand riscul unor violente incontrolabile s.a.m.d. Pe de alta parte, ni se promite ca medicina ne va prelungi viata, ca noile tehnologii vor genera o dezvoltare durabila, sau ca principalii actori internationali - SUA, China, Rusia, Japonia si UE - vor gasi o formula de echilibru al puterii care ne va scuti de o noua conflagratie. In fond, toate aceste scenarii se reduc la ideea ca existenta colectiva nu va suferi schimbari radicale. Binele va coexista cu raul, progresele stiintifice vor depinde de etica folosirii lor practice, noile tehnologii ne vor simplifica traiul, chiar daca orice optiune presupune o renuntare si nu se stie inca ce va trebui sa sacrificam pentru a ne ameliora soarta.
Omul postmodern, un erou amnezic
Dincolo de aceste tablouri istorice virtuale, regasim eterna disputa dintre realism si idealism. Realistii din toate domeniile cunoasterii continua sa impartaseasca o antropologie pesimista. Ei sunt convinsi ca omul e o fiinta mai curand egoista, ingrata, violenta si patimasa, care poate fi civilizata cu forta dreptului sau cu forta bruta, atunci cand nici o alta solutie nu mai pare sa functioneze. De partea lor, idealistii de toate obedientele continua si ei sa creada ca omul e corola unui cosmos care va primi tot mai mult sens prin insasi desfasurarea istoriei umane.
Fiecare dintre aceste doua atitudini coboara dintr-o traditie filosofica sau spirituala prezenta in toate ariile de civilizatie. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au crezut despre ei insisi fie ca sunt biete animale mizerabile, fie ca poarta pe frunte laurii unui statut divin. Realistii s-au intrebat cum poate fi suportata o lume inevitabil marcata de razboi, tradare si saracie, in timp ce idealistii n-au contenit sa se intrebe ce putem face pentru a ne innobila conditia si a trai in armonie cu semenii nostri.
Ideologiile s-au nascut ca expresii ale modernitatii laice. In ele s-a reciclat aspiratia luciferica a gnosticismelor antice. Atata vreme cat politica, economia si relatiile internationale au depins de confruntarea feluritelor ideologii, omul european a reusit sa se consoleze cu "moartea lui Dumnezeu". Cand ideologiile au capotat, lasand in urma lor milioane de cadavre, nihilismul occidental si-a cautat o alta victima, pe care a identificat-o in convingerea ca, dupa sinuciderea indivizilor si "sinuciderea" maselor otravite de iluzii, va urma, inevitabil, sinuciderea speciei ca atare.
Fuga spre realism
Cateva dintre afirmatiile precedente merita o corectie. Ideologiile nu au disparut dintr-o data si definitiv. In ultimii ani, religia umanitara, egalitarismul "corectitudinii politice", multiculturalismul sau campaniile de protectie a mediului s-au straduit sa umple vidul cascat prin implozia sistemului comunist. Efortul lor s-a dovedit insuficient, iar suportul lor, construit in jurul unei ipotetice societati civile globale, s-a dovedit prea fragil pentru a difuza noi idealuri colective. Si totusi, avem in fata ochilor ceva nou. E vorba despre fuga spre realism a unei puteri politice lipsite de idealuri. Stim ca prabusirea comunismului a fost interpretata ca o victorie morala a Occidentului liberal in lupta cu Orientul totalitar. Iata insa ca, la peste un deceniu de la 1989, lumea occidentala pare mai demoralizata ca oricand, si asta nu pentru ca a ramas fara adversarul ei din perioda Razboiului Rece, cat pentru ca moartea ideologiilor a antrenat asa-numitul "sfarsit al istoriei", colapsul viziunilor sociale majore si criza scopurilor comune, in care filozofii deconstructiei postmoderne nu au ezitat sa intrevada "moartea" insasi a "omului".
Inapoi la Machiavelli
In fata acestui patetic anunt mortuar, optimistii socotesc ca valurile de cerneala despre “intoarcerea sacrului", care inunda lumea occidentala incepand cu anii 60 ai secolului trecut, isi vor gasi abia acum confirmarea. Ei spera ca, dupa peregrinarile sale in tinutul tehnologiei fara suflet, al tehnicii amorale si al mitologiilor progresiste, omul contemporan se va intoarce, asemenea fiului ratacitor, in casa Tatalui sau ceresc, de care s-a despartit plin de ingratitudine, dar care este oricand gata sa-i petreaca pe deget inelul impacarii.
Avem de-a face cu o imagine aproape irezistibila, dar contrazisa de realitate. Dupa o sumara examinare a faptelor, constatam ca istoria omului modern este departe de a-si fi epuizat potentialul distructiv. Repertoriul raului - etalat pe fondul a ceea ce Andrei Plesu numea "euforia dezastrului" - are inca destule fatete inedite. Omul modern, produs al sincretismului renascentist, orfan al pozitivismului, rob al libertatii revolutionare si sacerdot al cultului democratic, este inca departe de a se transforma intr-o faptura noua si poate ca e mai bine asa. Din punctul meu de vedere, omul postmodern nu este decat versiunea catodica sau digitala a "omului" hegelian. Chiar daca nu se angajeaza in noi utopii si pare sa se teama de o istorie pe care nu o mai poate "determina", el nu regreta cu adevarat alienarea spirituala specifica modernitatii. Aceasta absenta a regretului este consecinta unei industrii didactice axate pe ocultarea traditiei crestine si pe un relativism axiologic generalizat. Eroul amnezic al erei postmoderne ne ofera un straniu exemplu de distrugere inocenta, in masura in care uitarea sa vizeaza simultan obiectul pierdut si obiectul cautat.
Dar este oare cazul sa acreditam, in aria teoriilor politice, asemenea abstractiuni? Cine s-a intalnit pe strada cu omul postmodern? Si ce sens are sa chemam intr-o instanta imaginara o fictiune cu valoare de operator intelectual? Noi insine suferim, in proportii variabile, de sindromul acestei dezorientari pe care suntem gata sa le-o reprosam altora, pentru simplul motiv ca extrema diversitate a lumii globalizate a distrus mecanismele clasice ale consensului civic.
Doctrina realista, inspirata de Hobbes, pare sa fi ramas unicul refugiu al clasei politice mondiale. Numai convingerea ca omul este intrinsec rau pare sa fi ramas numitorul comun al gandirii strategice contemporane. O asemenea conceptie are avantajul de a intretine prudenta, umilitatea si nelinistea constructiva. Intr-o carte recenta, Robert D. Kaplan sustine ca secolul XXI va fi dominat de un etos razboinic inspirat din paganismul antic. La un moment dat, reporterul american recunoaste ca si in aria crestinismului exista un asemenea curent: "Unele interpretari ale crestinismului - scrie el - sunt perfect compatibile cu realismul politicii externe. Richelieu si Bismarck au fost asociati cu pietismul catolic, respectiv luteran, care imbina evlavia personala cu o rezerva salutara fata de teologie si de rationalismul religios. Ambii barbati au fost crestini sinceri, care au crezut ca pasiunile irationale ale semenilor lor sunt indeajuns de vicioase pentru a justifica adoptarea de masuri hobbesiene in scopul asigurarii ordinii" (Robert D. Kaplan, Politici de razboi. De ce necesita conducerea politica un etos pagan, Polirom, Iasi, 2002, p. 105).
Universalismul limitat
Redescoperirea acestui filon realist ar putea fi baza reconcilierii dintre traditia politica a crestinismului si traditia politica a modernitatii laice. In acelasi timp, o asemenea orientare ar putea readuce in dezbaterea occidentala filonul teologiei rasaritene. In Orientul crestin, modelat de experienta imperiala a gandirii politice bizantine, omul nu a fost niciodata angelizat, dar nici demonizat. Mai mult de un mileniu, Imperiul Bizantin s-a comportat aidoma Leviathanului imaginat de Hobbes. A stiut sa numeasca barbaria si a reusit sa impleteasca amenintarea militara cu compromisul diplomatic, alegand intotdeauna raul cel mai mic. Transpus in lumea de astazi, realismul crestin prespune acceptarea faptului ca democratia nu este universala si ca drepturile omului, asa cum sunt ele definite in spatiul euro-american, nu pot reprezenta criteriul ultim al ordinii internationale. Desigur ca o asemenea limitare a universalismului asumat in lumea occidentala ar putea umili vechea pretentie misionara a civilizatiei crestine. Dar ea ar trasa niste granite defensive in care dialogul cu restul lumii s-ar putea desfasura in termeni mai putin ipocriti. Si cu mai multa eficienta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
