Christa Schroeder
Hitler a fost şeful meu.
Mărturiile secretarei lui Hitler
Meteor Press Publishing
Traducere din limba germană de Ion Şerban Ciornei.
Christa Schroeder, secretara lui Hitler între anii 1933 şi 1945, a rămas până la moartea sa, în 18 iunie 1984, o femeie înzestrată cu spirit critic, un observator şi un analist agil, pe care timpul o purtase cu repeziciune între Hitler, întâmplările proprii cu prietenii şi mai-marii din vremea aceea, regimul naţional-socialist, ororile războiului şi mârşăvia exterminării evreilor. Dorind să prezinte trăirile personale din acele vremuri, detestând distorsionările şi neadevărurile, mai ales pe cele aparţinând jurnaliştilor sau aşa-zişilor martori ai timpului, ea a predat aceste note editorului Anton Joachimsthaler, cu indicaţia ca „întreaga sa moştenire scrisă să nu cadă în mâinile vreunui jurnalist”. Odată cu prezentarea în premieră a unor noi aspecte istorice, lucrarea de faţă confirmă declaraţii de o reală importanţă istorică. În carte este inserat şi un interogatoriu luat autoarei pe 22 mai 1945, la Berchtesgaden, de Erich Albrecht, ofiţer american de contraspionaj.
Încă din 1949, cartea lui Albert Zoller, „Hitler privat” („Viaţa privată a lui Hitler – jurnalul secretarei sale”), care se baza pe interogatoriile luate ei şi altora şi care a fost publicată fără consimţământul ei, a fost una dintre puţinele surse din imediata apropiere a lui Hitler, citată până în ziua de azi şi folosită de mulţi jurnalişti şi istorici. Valoarea istorică a declaraţiilor a fost confirmată cu diferite ocazii de documente la care accesul s-a obţinut abia mai târziu. Până la moartea ei, în 1984, Christine Schroeder a păstrat cu perseverenţă tăcerea în legătură cu autenticitatea depoziţiilor atribuite ei în această carte, refuzând de asemenea toate ofertele de a-şi publica memoriile, pe care le aşternuse pe hârtie după 1945.
Acestea conţin în primul rând explicaţia autentică a genezei cărţii lui Zoller, precum şi o mărturie istorică despre Hitler şi lumea din jurul său, sursa acestora fiind de o valoare incontestabilă. Odată cu prezentarea în premieră a unor noi aspecte istorice, lucrarea de faţă confirmă declaraţii de o reală importanţă istorică.
Iată un fragment din capitolul „Dictările lui Hitler şi Camera Scărilor”:
Hitler dicta de cele mai multe ori seara târziu, respectiv noaptea, „deoarece atunci”, zicea el, „avea cele mai bune idei”. Pentru ca stenografele (deseori şi două deodată) să fie seara odihnite si disponibile, Schaub anunţa, în prealabil, orele respective de lucru. Nu de puţine ori dictările se amânau zile întregi. Atunci Schaub preciza: „Şeful mai aşteaptă un raport”.
Aşa s-a instaurat serviciul de urgenţă, una dintre noi urmând sa aştepte în aşa-numita „Treppenzimmer”, de lângă biroul lui Hitler. Intendentul casei, Kannenberg, avea grijă să nu ducem lipsă de mâncare. În perioada de început a activităţii mele la Berlin, când încă eram trimisă „la cerere”, din statul-major de legătură la lucru în locuinţa Führerului, fie şi numai imaginea fructierelor – cu pere Williams, struguri albaştri de Bruxelles, mere şi portocale, pe lângă platourile cu tartine – era pentru ochii mei o încântare.
Serviciul gospodăresc al Führerului era administrat de intendentul casei Arthur Kannenberg şi de soţia sa, Freda. Fiindcă la prânz şi seara erau în permanenţă invitaţi oaspeţi, serviciul gospodăresc al Fiihrerului putea fi comparat cu gestiunea bine pusă la punct a unui restaurant.
Arthur Kannenberg provenea dintr-o familie din Berlin, cu veche tradiţie în gastronomie. Tatăl lui Kannenberg era proprietarul unui renumit local pentru gurmanzi. Fiul său, Arthur, a fost, în anii 1920, patronul unui cunoscut şi popular local de la periferia Berlinului, „Onkel Toms Hütte”.
Eu, personal, n-am fost niciodată acolo. Dar o berlineză bătrână, Frau Magdalene Haberstock, văduva versatului negustor de obiecte de artă al lui Hitler, pe care acesta îl însărcinase cu achiziţionarea de tablouri vechi, mi-a povestit odată: „Până la Hundekehle se mergea cu tramvaiul 76, apoi se făcea drumul pe jos spre acea grădină-restaurant minunat aşezată, unde nu serveau doar cafea şi prăjituri, ci seara completau meniul cu mâncăruri pentru gusturi rafinate.”
Kannenberg a dat faliment cu grădina-restaurant, dar a deschis imediat un mic local cu mâncare, în apropierea gării Anhalter din Berlin. Dr. Goebbels a fost cel care i-a atras atunci atenţia lui Hitler asupra localului lui Kannenberg.
Din acel moment, de fiecare data când sosea cu trenul în gara Anhalter, Hitler, împreună cu însoţitorii săi, se opreau cu plăcere la restaurantul lui Kannenberg, pentru a savura delicioasele platouri de legume şi salate, care erau specialitatea casei.
Dar Kannenberg nu era doar un nemaipomenit gurmand, ci si un excelent cozeur, hărăzit cu proverbialul dar al glumelor şi umorului berlinez.
Şi-a atras simpatia lui Hitler cu stilul său linguşitor, cu clovneriile şi recitalurile sale populare, în care se acompania singur la acordeon, şi care i-au plăcut atât de mult lui Hitler, încât acesta i-a încredinţat, la începutul anului 1932 conducerea cantinei proaspăt renovatului palat Barlow, care se înălţa lângă Casa Brună, în München.
După preluarea puterii în 1933, Hitler i-a adus pe Kannenberg şi pe simpatica şi tăcuta lui soţie, doamna Freda (fiica unui pădurar din nordul Germaniei), la locuinţa personală din palatul Radziwill la Berlin, unde aceştia au avut îndatorirea să coordoneze până în 1945 serviciul gospodăresc al Führerului.
Kannenberg şi soţia răspundeau în special de angajarea, uniforma, plata şi condiţiile de locuit ale personalului din casă şi bucătărie, de achiziţionarea şi administrarea alimentelor, băuturilor, lenjeriei, precum şi de alcătuirea meniului zilnic.
În obligaţiile de serviciu ale lui Kannenberg intrau şi recepţiile de stat, precum şi toate problemele organizatorice legate de aceste recepţii, decoraţiunile florale de pe mese, din camerele de recepţie şi cele destinate întrunirilor, cât şi recrutarea de personal de deservire suplimentar (la marile recepţii de stat intrau în funcţie, pe lângă valeţii din Leibstandarte Adolf Hitler, şi cei ai cancelariei prezidenţiale – toţi purtând livrea).
De la cancelaria prezidenţială provenea şi majordomul, care, lovind podeaua cu un baston, îi anunţa pe oaspeţi, rostindu-le numele.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
