Vasile Dancu este un caz particular in cultura romana. Figureaza in Dictionarul Biografic al Literaturii Romane al lui Aurel Sasu, publica versuri in reviste si volume, este comentat si recenzat de critica de specialitate, dar a fost si ramane un cultivator al pamantului. E ceea ce se numeste indeobste un poet-taran. In partea a doua a evocarilor sale, isi rememoreaza momentul debutului si scriitorii pe care soarta i-a scos in calea lui.
Intr-o zi, cei de la Cultura ma prezinta unei doamne de la Bucuresti care cauta concurenti pentru Cine stie castiga, concurs-spectacol radiodifuzat. Am fost admis cu greu. Prea putine studii. Mi s-a dat "Primavara in lirica romaneasca". Trebuia sa invat o suta optzeci de poezii din cei mai de seama poeti romani care au scris despre anotimpul florilor. Concursul s-a tinut intr-o sala de spectacole plina pana la refuz. Colegii mei: un medic, doi profesori, un lucrator la securitatea statului. Inainte de a urca pe scena, i-am fost prezentat examinatorului intr-o mica incapere din culise. Era poet celebru. Prezenta si "Steaua fara nume", emisiune televizata destinata debutantilor in muzica usoara. M-a intrebat ce stiu. Printre altele, incercasem sa ma legitimez cu un petic de hartie decupat din ziarul judetean unde aveam publicata o firava poema. Mi-a dat a intelege, fara ironie, ca nu prea il intereseaza versurile altora. Avea publicate multe volume. Debutase in jurul anilor cincizeci cu o vestita strigatura despre un ceteras cu nume biblic, pare-mi-se impuscat de chiaburi. Am castigat concursul. Mi s-au dat sase mii de lei. Bani multi pe atunci.
Cam dupa un an, participam la o lansare de carte intr-o librarie din Bistrita. Aici erau sositi mai multi scriitori din Cluj. Un reporter de la cotidianul orasului m-a prezentat unuia dintre ei, spunandu-i ca public versuri in gazeta lor. Acesta mi-a spus ca este redactor la Tribuna si ca, daca am, sa-i trimit un plic cu ce cred eu ca merita sa vada lumina tiparului. I-am promis ca dupa treizeci de zile ii voi pune la posta cateva poeme. Cum sunt ascultator, m-am tinut de cuvant. In scurt timp, am primit o scrisoare prin care mi se spunea ca expeditorul ei imi va face o vizita. Erau precizate ziua si ora. L-am asteptat in fata bisericii. La mine acasa, si-a transcris cu propria mana zece-douasprezece poezii. Voia sa nu apara cu greseli. Mi-a spus ca oamenii din redactie se temeau de o farsa. Versurile trimise nu pareau scrise de un lucrator al pamantului. Mi s-a dat o pagina intreaga cu fotografii si o scurta prezentare. Acesta a fost adevaratul meu debut.
Dupa mai bine de un an, aceeasi persoana ajunge redactor-sef la Editura Dacia. Tot printr-o scrisoare ma indeamna sa pregatesc un manuscris pentru tipar. S-a adeverit proverbul care zice: cine te ajuta o data e dispus sa o mai faca. Intalnisem un om cum nu gasesti oricand. Un veritabil iubitor al cuvantului scris. Asa am debutat editorial cu placheta Cantece.
Pe la mijlocul deceniului opt, Comitetul de Cultura al judetului Arad organiza prima intalnire a poetilor-tarani. Fenomenul era semnalat in Banat inca de la inceputul secolului trecut. Am fost invitat si am participat la mai multe astfel de intalniri. Mi s-a pus si mie aceeasi eticheta. Nu m-am considerat coborat de pe soclu. De ce sa-mi fie rusine de originea mea, de oropsita mea clasa sociala care a avut si are inca soarta pieilor rosii? Mi-am zis: decat sef de stat cizmar ori alt fel de carmaci, mai bine taran-poet. Aici veneau versificatori din toate colturile tarii. Isi declamau pe scena productiile cu voce tare si cu multa incredere. Erau versuri cata frunza si iarba. Era poezie cam cate diamante intre pietrele din Somes...
Ma bucur nespus ca sunt membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Chiar la Asociatia Scriitorilor din Bucuresti. Am legitimatia cu numarul cinci sute saptezeci si patru. Sunt cu cotizatia la zi (auzi, Domnule Presedinte!). Insa in suflet am ramas tot cititorul de altadata. Pentru mine este mult mai important cititul decat scrisul. Mai ales in acest inceput de mileniu, cand se scriu atatea carti fara "stirea inimii". In anumite momente, cred ca personajele capodoperelor au existat in realitate. Mie sa nu-mi spuneti ca Don Quijote, Monte Cristo, Mos Goriot, Pierre Bezuhov ori Ion al Glanetasului sunt rodul fictiunii cutarei sau cutarei minti geniale. Asta poate fi valabil doar pentru aceia care manuiesc la infinit balante si surubelnite literare.
Se vorbeste ca intr-o zi cartea electronica o va inlocui pe cea de hartie. Nu se va intampla niciodata. Polita cu carti ramane cea mai mare inventie a umanitatii. Desigur, ca in orice activitate, si in viata cartilor apar anomalii. Samsarii comertului. Volume masive scrise de unii si semnate de altii. Mi-a ramas in gand o stire de la radio difuzata mai anii trecuti. Ni se spunea cum o fata frumoasa si-a lansat cartea ei de memorii cuprinzand una mie doua sute de pagini. Isi descria acolo relatiile amoroase cu un scabros saxofonist ajuns pentru un timp buric al Pamantului. Insa, fata de Mein Kampf, tomul tinerei autoare, chiar de nu l-a scris ea, poate fi considerat un fragment din Paradis.
La capat de drum, imi aduc aminte de toti aceia care mi-au intins mana - la inceputurile mele si nu numai. Unii m-au tratat de la egal la egal. Desi nu aveam atestat de om scolit. Ii pomenesc aici pe cativa dintre ei: Constantin Cublesan, el a venit aici, la coliba mea, si mi-a dus versurile la Tribuna. Este adevartul meu nas literar. Dumitru Radu Popescu ma compara in cartea domniei sale Virgule cu "acei mari poeti americani care cresc capre, iar din cand in cand merg la targ sa-si vanda catarii". Imi publica poemele pe prima pagina a revistei de mai sus. Il rog sa primeasca salutul meu de granicer nasaudean. Laurentiu Ulici mi-a recenzat defavorabil in Romania literara placheta Cantece. Ma inchin in fata amintirii lui. Ii multumesc postmortem pentru ca totusi m-a luat in seama. Au mai scris: C. Stanescu in Luceafarul, Ion Lotreanu in Saptamana, Victor Felea in Tribuna, Aurel Sorobetea in Steaua, Lucian Alexiu in Orizont, C. Mircea in Familia, Marin Bucur in Literatura contemporana, volumul I, Poezia, Editura Academiei, 1980. Pe vremea aceea, orice carte era semnalata de critica. Ori era reusita, ori ba. Fara sa se tina cont cine-i autorul.
O prietenie de peste treizeci de ani ma leaga de scriitorii din Bistrita: Adriana Rodica Barna, Mircea Oliv, Olimpiu Nusfelean, Cornel Cotutiu, Ion Moise, Mircea Malut, Aurel Podaru, Virgil Ratiu, ultimul imi publica poemele in fituica literara pe care o conduce. Poetul Ioan Pintea (e si preot) ma recunoaste oficial drept magistru al domniei-sale. Cand trec pe acolo, adeseori intru in atelierul pictorului Marcel Lupse, pentru a-mi plimba privirile peste meleagurile culorilor. Cu reproduceri din creatia dumnealui, cei de la Editura Dacia mi-au ilustrat coperta ultimei carti.
Recunostinta mea poetului Ion Muresan din Cluj care mi-a scris prefata cartii Simple propozitii. Mii de multumiri lui Al. Cistelecan. Mi-a recenzat in Piata literara placheta de mai sus, corectand, peste timp, unele afirmatii ale lui Laurentiu Ulici. A inteles si a descris cu maximum de limpezime mesajul cantecelor mele. Nu-i uit pe domnii Teodor Tanco si Aurel Sasu, pentru ca m-au pus in dictionarele domniilor-lor.
In afara de cei amintiti aici, mai am cativa prieteni care nu stiu nimic de existenta mea si, probabil, nu vor avea timp sa stie vreodata. Sufletul meu multumeste tomurilor scrise de acestia pentru compania permanenta ce mi-o tin in ceasurile de ragaz. Ma gandesc la Ileana Malancioiu, Carolina Ilica, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Mircea Dinescu, Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Ioan Es. Pop, banateanul Petre Stoica, ieseanul Nichita Danilov, unul de undeva din nord, George Vulturescu.
Am publicat trei plachete de versuri ceva mai mari decat trei carti postale. Nu am fost de acord cu lansarea in vreo librarie a nici uneia dintre ele. Pana in optzeci si noua, unii profesori aduceau la astfel de evenimente cate o clasa de elevi. Sa nu fie sala goala. De obicei, adolescentii cred ce li se spune. Vazand cum trec gloriile lumii, mi-am zis sa nu amagesc si eu pe cineva cum m-au amagit pe mine cartile rusesti.
In sat mi se spune poetul. Probabil intre ghilimele. Oarecum asa, din auzite. Unul singur, prieten din copilarie si bibliofil, mi-a citit cartile si cand e bine baut recita din creatia mea. Daca maine as publica o carte de versuri, cu exceptia scriitorilor din Bistrita si a celor ce ma cunosc, nu cred ca ar cumpara cineva vreun exemplar. Asta nu ma impiedica sa ma asez la masa si sa scriu in fiecare zi ceva. Poezia nu este discurs electoral, nu se adreseaza tuturora. Ea exista pentru cei ce o cauta si o iubesc...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
