Vladimir Bukovski este unul dintre cei mai faimosi disidenti rusi. Expulzat din URSS in 1977, dupa 12 ani de inchisoare, lagar si azil psihiatric, este autorul a mai multe carti, printre care "Si se intoarce vantul, autobiografie" si "Judecata la Moscova". Critic la fel de lucid al politicii occidentale de azi, Bukovski demonstreaza in cartea "Uniunea Europeana - o noua URSS?" ca, sub influenta ideilor socialiste dominante, UE tinde sa devina un nou monstru birocratic, dupa chipul si asemanarea URSS. Traducerea romaneasca a acestei carti aparute la Editura Vremea va fi lansata maine la Targul de carte Bookfest.
Cuvant inainte
Logica imi spune ca, odata disparuti de pe fata pamantului cei doi dusmani ireductibili ai mei - Uniunea Sovietica si sistemul ei comunist - eu ar trebui sa fiu cel mai fericit om din lume. Or, lucrurile sunt departe de-a sta asa. Am vazut cu oroare cum a renascut Leviatanul pe care-l crezusem mort si ingropat, monstrul care a devastat atatea tari, a subjugat atatea popoare si a distrus generatii intregi inainte de-a binevoi sa se prabuseasca - speram noi - definitiv.
De cincisprezece ani incoace, el reapare sub alte si alte forme, folosindu-se de stravechile-i trucuri. Ca sa-si atraga sprijinul popular si sa-si paralizeze adversarii, el se impauneaza cu atributele pacii si ale progresului, ale viitorului luminos si prosperitatii vesnic promise. Asa cum URSS, "uniunea de nezdruncinat a republicilor libere", cum spunea imnul sovietic, a fost creata candva pentru a aduce fericire omenirii, iata ca o noua Uniune hegemonica e pe punctul sa vada lumina zilei. Precum predecesoarea ei sovietica, ea afiseaza nobilele principii ale libertatii, progresului si drepturilor omului. Si tot ca strabuna Uniune Sovietica, noua Uniune se foloseste de aceleasi argumente specioase pentru a-si asigura perenitatea si a discredita din start orice critica. De vreme ce Uniunea reprezinta viitorul, vezi bine ca toti cei care i se opun sunt niste retrograzi. Iar daca partizanii ei sunt pasnici si generosi, automat rezulta ca adversarii nu pot fi decat niste fiinte meschine, niste carcotasi, pe scurt, niste insi nefrecventabili. In Rusia sovietica, opozantii erau numaidecat taxati ca "dusmani ai poporului". De buna seama ca in Europa occidentala nimeni nu ar indrazni sa utilizeze tocmai o astfel de formula pentru a-i desemna pe cei refractari la ideea de Uniune. Dar atunci cand adeptii Uniunii sunt pusi in dificultate nu atat de argumentele adversarilor, cat de insasi realitatea curenta, ispita de-a arunca respectiva anatema devine foarte puternica.
Toate acestea au aparut cat se poate de limpede cu ocazia dezbaterilor pentru ratificarea Tratatului constitutional pe care guvernele europene si tehnocratii de la Bruxelles au crezut ca-l pot impune vointei popoarelor. Din fericire, "nu"-ul francezilor si olandezilor la referendumurile organizate la 29 mai si, respectiv, 1 iunie 2005, a intrerupt provizoriu procesul integrarii europene si constructia noului monstru similar defunctei URSS.
Prea putin conteaza acum faptul ca o parte a opozantilor francezi fata de ideea Tratatului au facut-o din ratiuni eronate: considerand ca lupta impotriva unei Europe liberale, coniventa (care odinioara ar fi fost calificata drept marxist-leninista) dintre extrema stanga, comunisti si partea socialistilor ramasa la stadiul luptei de clasa, avea sa dea o prima lovitura monstrului socialist care-si viseaza renasterea din cenusa esecului inregistrat la fruntariile eurasiatice.
Este, ce-i drept, prematur sa strigam "victorie!" Sigur, partizanii integrarii in mars fortat au suferit o infrangere grea, dar lupta n-a fost deocamdata decat o simpla hartuire a leviatanului. Chiar daca aroganta le interzice sa conceapa esecul final, pregatindu-si, deci, pozitiile de retragere, tinta lor a ramas la fel de clara. Ei isi strang randurile si se disciplineaza in vederea viitoarei ofensive. Nu de alta, dar utopia n-are moarte.
In Europa sunt in plina activitate aceleasi forte care au construit monstrul de birocratie care a fost Uniunea Sovietica vreme de saptezeci de ani - de la nasterea sa in valtoarea primului razboi mondial, din lovitura de stat bolsevica din octombrie 1917, urmata de razboiul civil, pana la disolutia celei ce se pretindea "a doua superputere mondiala", in urma farsei reprezentate de "puciul fortelor reactionare" din august 1991. Ele nu viseaza altceva decat renasterea Uniunii sovietice sub forma Uniunii europene.
Privind din afara, la prima vedere, intre cele doua entitati nu exista nimic in comun. De o parte, dictatura; de cealalta, democratia si libertatea. De o parte, mizeria; de cealalta, prosperitatea. De-o parte, sclavia popoarelor, de cealalta, libera lor aderare la o constructie federala. Sau confederala, pentru ca nimeni nu stie prea bine ce se doreste. Numai daca n-o fi vorba de vreo "uniune libera de republici suverane". Trebuie sa fim de acord ca aceasta din urma formula, care ar fi, desigur, in gratiile tuturor "suveranistilor" din toate tarile europene, este chiar cea care definea oficial URSS.
Scopul modestei mele lucrari este de-a arata cum, sub actiunea acestor forte, o Piata comuna de state libere si suverane s-a transformat incetul cu incetul in schita unei noi URSS, una diferita de cea veche, mai soft si in perfecta adecvare cu ideile dominante ale epocii noastre, pe care le deturneaza in vederea construirii unui sistem final la fel de patogen si liberticid precum modelul ei.
Falsa moarte a Leviatanului
1. Cine a castigat razboiul rece?
In urma cu douazeci de ani, presedintele Ronald Reagan declara curajos ca sistemul comunist va sfarsi la groapa de gunoi a istoriei. La vremea respectiva, cuvintele sale profetice au fost primite, in Statele Unite si in intreaga lume, cu o gama variata de reactii, mergand de la prudenta la batjocura, potrivit pozitiei politice a fiecaruia. Ele au suscitat, totodata, torente de indignare in randul prietenilor si tovarasilor de drum ai URSS, care au condamnat imediat noua dovada de "isterie antisovietica". Doua decenii mai tarziu, majoritatea comunistilor s-au deghizat in "social democrati" (Partidul Comunist Francez reprezinta o exceptie notabila), in vreme ce ultimul secretar general al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) a fost constrans sa-si castige existenta facand reclama la pizza.
Dar vorbind concret, imi dau seama ca nu prea avem de ce sa ne bucuram. Occidentul -prin asta intelegandu-i pe cei care au aderat la setul de valori comune care definea candva "Lumea libera", cu democratia si libertatea pe primele locuri, si nu ansamblul tarilor situate la Vestul fostului bloc sovietic - Occidentul -, deci, a inregistrat cateva batalii decisive sub Reagan si Margaret Thatcher, insa, contrar opiniei comune, nu a castigat razboiul rece. Bineinteles ca, daca limitam definirea acestuia la aspectul pur militar, e clar si indubitabil ca NATO si-a surclasat adversarul, Tratatul de la Varsovia. Numai ca razboiul rece nu s-a limitat la aspectul militar. El a fost inainte de toate un razboi ideologic, opunand democratiile liberale totalitarismului comunist. Din aceasta perspectiva suntem obligati sa constatam ca: a) razboiul rece nu s-a incheiat; b) democratiile liberale nu au castigat, de vreme ce, cum vom vedea, s-au contaminat de raul pe care l-au combatut atata amar de timp, reluand, acum, pe cont propriu, unele dintre principalele caracteristici ale fostului adversar. Lucruri adevarate mai cu seama in Europa occidentala.
Daca vom privi lucrurile obiectiv, prabusirea Uniunii Sovietice a fost mai putin provocata de manevrele occidentale, cat de stupiditatea propriilor conducatori, care au epuizat resursele sistemului incercand sa rivalizeze cu Statele Unite si sa mentina statutul de supraputere cu pretul sinuciderii economice. Atata vreme cat maretia tarii se masura in cantitatea de carbune extras, prin otelul produs, ori prin forta armata, URSS se putea compara cu Occidentul. Dar in epoca microprocesoarelor, a armelor inteligente si a exploziei consumerismului, tara "socialismului real" nu mai putea sa supravietuiasca. Nu mai avea cum sa mentina iluzia progresului economic si a bunastarii locuitorilor ei mentinand in acelasi timp un ritm de inarmare ce reclama din ce in ce mai multe mijloace materiale, stiintifice si tehnice, si finantand un imperiu hipertrofiat de vasalitate, mergand din Europa de Est in Etiopia si Angola, trecand prin Vietnam, Cuba si Nicaragua.
S-ar fi putut crede ca Occidentul profita de situatie pentru a accentua tensiunile economice. Dimpotriva: el a prelungit artificial supravietuirea adversarului printr-o politica de imprumuturi. Ajutorul extern avea sa atinga punctul culminant in ultimii sapte ani din existenta URSS, ridicandu-se la cca. 45 miliarde dolari. Chiar si Spania, pe care sovieticii o tratau de tara "mica si inapoiata", a gasit mijloacele de a debloca 1,5 miliarde dolari credit de consum, cu ocazia vizitei oficiale a lui Mihail Gorbaciov din octombrie 1990.
Transfuziile de credite nu aveau sa se opreasca decat in 1991, atunci cand sefii statelor occidentale, cu George Bush in frunte, si-au dat seama ca sistemul sovietic era de nereformat, ca inversunarea lor terapeutica nu servea intru nimic mirificul plan preconizat de Gorbaciov si ca o noua contributie occidentala de 100 miliarde ar fi fost si ea sortita esecului.
Se insala cei care cred ca sprijinul acordat de occidentali Uniunii Sovietice era menit sa le cumpere acestora linistea in schimbul bancnotelor verzi: de-a lungul acestor ani fatidici, Vestul a incetat de a-i sustine pe disidentii sovietici - singurii cu adevarat democrati din tara - pentru a-i sprijini pe "comunistii liberali" si pe "reformatorii comunisti" al caror scop nu era decat supravietuirea sistemului tocmai cu concursul celor pe care majoritatea ii considera drept "dusmanul capitalist". Lipsita de ajutorul si de legitimitatea conferita pana atunci, lupta disidentilor a devenit absolut inutila. Defaimati de propaganda sovietica, prezentati ca niste contestatari inacriti si carcotasi, disidentii nu faceau decat sa-si piarda din credibilitate in ochii occidentalilor, in vreme ce gorbaciovistii erau perceputi ca realisti si plini de cele mai bune intentii.
Iar cand sistemul sovietic a binevoit sa se prabuseasca, Vestul nu a inregistrat nici o bucurie aparte. Putini, foarte putini au fost cei care cereau cat de cat o pedeapsa, asta ca sa nu mai vorbim de necesitatea vreunui "nou Nürnberg" pentru tortionarii sovietici, care au comis unele dintre cele mai abominabile crime facute vreodata impotriva umanitatii. Liderii occidentali pareau mai degraba stanjeniti - ba chiar necajiti - de prabusirea vechiului adversar, cu toate ca acesta era fara nici o indoiala cel mai insemnat eveniment istoric al sfarsitului de secol XX.
Traducere de Dan C. Mihailescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
