Suntem un popor de douazeci si doua-douazeci si unu-douazeci de milioane de amici. Aproximez generos pentru ca ii iau in seama si pe zilierii la cules de capsuni, si pe spalatorii de farfurii sau pe hotii de masini, si pe bursierii si doctoranzii nostri din tarile care au universitati si biblioteci: toti navetisti, cu un picior "afara", cu celalalt inglodat in pamantul patriei.
Dupa ce i-am impuscat pe Nicolae Ceausescu si pe "consoarta lui sotie", acasa nu se mai vorbeste in soapta. Nu atat pentru ca am fi scapat de frica Securitatii, ci pentru ca ne-am dat frau liber limbaritei, barfei, smenului moral propriu si personal, suetei la botul calului ori suetei publice, organizate, oficializate. De la omul civil la omul politic si de la persoana anonima la personajul public - sacaitorul director de opinie al ultimului deceniu si jumatate -, suntem prinsi intr-o sarba nationala a amicitiei: o jucam desigur pe caprarii, caste, carteluri, din interese politice, financiare, culturale, religioase - din atatea si atatea interese care ne mananca timpul ce ne-a mai ramas pana cand intr-o buna zi vom muri. Traim din interes, nu din bucuria de a trai. Avem fiecare cate o cohorta de amici si rareori cate un prieten adevarat. Suspinam ca dupa caderea regimului ne-am pierdut rand pe rand toti prietenii. Dar noi nu avem nici o vina: ei, prietenii impreuna cu care am trecut bine-mersi "o jumatate de secol de comunism", s-au schimbat post-regim, sunt acum de nerecunoscut. Intrebare: de nerecunoscut de catre cine?
Suntem un popor de douazeci si doua-douazeci si unu-douazeci de milioane de amici si prea putini prieteni. Asta si pentru ca nu avem vocatia sa ne gandim viata epic. Cedam in schimb zi de zi poftei de a sta la o tacla, barfa, sueta, iar pentru aceasta indeletnicire lirica gasim ori suntem gasiti oricand de cohorta de amici.
Copiilor le plac cel mai mult povestile pentru ca le pot spune "pe de rost". Copilul traieste epic, el vrea ca mama lui sa-i spuna seara inainte de culcare o anume poveste pentru ca aceeasi poveste si-o spune el in gand in acelasi timp in care mama lui i-o spune cu voce tare: prietenii isi spun, isi povestesc, dau seama fiecare de celalalt alegand epicul, povestea, pe cand amicii se raporteaza unul la celalalt printr-o relatie tensionata, in esenta lirica, fie ca stau la barfa, isi fac unii altora servicii la schimb, injura impreuna pe un al treilea pentru ca apoi, intr-o alta sarba a amicitiei, sa se injure fiecare pe fiecare.
De ce scrii tu, Popescule? l-am intrebat pe Cristian Popescu la modul serios cu vreo doi ani inainte sa moara. "Scriu ca sa nu mai scriu", mi-a zis el.
Cristi Popescu a fost un om viu - era unul dintre putinii care se mai ocupau cu povestea si in post-regim. A avut o cohorta de amici, dar sunt sigur ca si prieteni. A scris ca sa nu mai scrie si i-a reusit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
