Ultimii martori ai lui Hitler, de Michael A. Musmanno, in curs de aparitie la Editura Runa (Grupul Editorial Corint), reconstituie, pe baza a zeci de marturii, atmosfera din buncarul lui Hitler de sub Berlinul asediat * O carte-document despre perioada care a inspirat cunoscuta productie cinematografica Der Untergang * Orasul subteran. Ce poti face intr-o lume in cadere libera * Ultimul public al unui mare orator * Credinta suprema a familiei Goebbels
V. O lume scufundata
Buncarul Fuhrerului nu era singurul adapost subteran de pe Wilhelmstrasse. Daca ne inchipuim tabloul unor nave scufundate in mare, dar etanseizate si aprovizionate cu oxigen, atunci putem sa ne facem o idee despre lumea subterana a lui Hitler, menita mortii. In cadrul acestei imaginare flote subacvatice, buncarul Fuhrerului indeplinea, intr-o anumita masura, functia de nava amiral. Aici se afla sediul anturajului sau apropiat si al Statului Major direct subordonat, aici se primeau ordinele Fuhrerului. Insa si prin masa lui uriasa, buncarul de sub Cancelaria Reichului putea fi comparat cu un luxos transatlantic scufundat, atat de complet si extraordinar era tot confortul sau. Sub vechea Cancelarie a Reichului, fosta resedinta a raposatului von Hindenburg, se odihnea o alta nava cu cabine de dormit aranjate dupa modelul compartimentelor de pe un vas de transport militar. In subsolul Ministerului Propagandei de pe cealalta parte a strazii, se aflau alte adaposturi, un fel de stup urias construit pentru acel gen de personal de care se inconjoara un monarh.
Aici, la o adancime de sapte pana la douazeci de metri sub pamant, locuiau ofiterii desemnati pentru apararea Cancelariei Reichului, garzile personale ale Fuhrerului, secretarele si functionarii diferitelor departamente administrative, bucatari si chelneri, ordonante si servitori, telefoniste, radiotelegrafisti si mecanici, zilieri si mestesugari, in total aproximativ o mie de oameni.
Desi moartea si dezastrul, e drept nu intotdeauna vizibile, dadeau tarcoale acestui grup de oameni marcati de destin, viata isi cerea drepturile ei. Baroneasa Irmengard von Varo ne-a lasat pagini pitoresti de descriere ale ultimelor zile din istoria acestor catacombe. Cand rusii i-au luat in stapanire resedinta, un ofiter SS a luat-o cu el pe baroneasa expropriata si a dus-o in imperiul subteran al sigurantei. Aici, in democratia impusa de viata sub pamant, ea a lasat deoparte prejudecatile aristocratice si a devenit ingrijitoare pentru ofiterii de la Inaltul Comandament Militar care-si faceau serviciul in Cancelaria Reichului si in buncarul Fuhrerului. Cu cat cresteau pericolele si disparea orice speranta, cu atat mai patimas se distrau locuitorii subpamanteni, asa va relata mai tarziu baroneasa in locuinta ei de la Minden. "Fiecare incerca sa uite de necazuri si de griji, iar asta reusea cel mai bine cu mult alcool. Fumam, mancam, beam pe intrecute si totul era luat din imensele depozite ale Cancelariei Reichului" - povestea trupesa baroneasa, blonda si cu ochi albastri. "In camerele noastre din buncar dadeam un fel de serate, cu lume multa. Se bea, se dansa, se mai faceau si altele. Unul dintre ofiteri avea niste discuri englezesti si dansam pe melodia "Tiger Rag" si pe alte melodii. Cand se intorceau ofiterii trimisi in misiune in oras, ne povesteau cum spanzurasera soldati germani pe motiv ca au indraznit sa spuna: "Gata, nu mai luptam, razboiul este pierdut, nu mai are nici un rost si nici un sens." Eu dansam cu acesti ofiteri si nu ma gandeam la nimic. Astazi mi se pare ingrozitor, dar pe atunci nu ne pasa de nimic. Intr-o zi, era pe 23 aprilie, m-am dus sa ma plimb pe strazi si am vizitat splendidul Tiergarten, aflat sub focul artileriei, dar asta nu ma deranja catusi de putin. Era primavara, inflorise rododendronul. Am cules si eu cateva flori. Nu era nimeni pe strada si mi se parea ca tot Berlinul este numai al meu."
In primele zile ale asediului, secretarele lui Hitler locuiau sub Cladirea Cancelariei Reichului. Dar apoi Hitler a cerut ca ele, la fel ca Eva Braun si domnisoara Manziarly, sa ramana permanent in buncarul sau. Luau masa impreuna si dupa consfatuirile militare stateau de vorba pana noaptea tarziu la o ceasca de ceai. Firea lui Hitler avea nevoie in permanenta de linguseli si aplauze. Ovatiile furtunoase si uralele tunatoare si nesfarsite de la uriasele manifestatii de masa din anii premergatori razboiului fusesera pentru Hitler hrana, bautura si stimulent. Erau pentru el mai mult decat exprimarea entuziasmului popular, erau aproape o divinizare. Credea sincer ca are toate calitatile unei fiinte supranaturale. Aceste izbucniri de entuziasm delirant ale multimii, care se ingramadea navalnic sa-l vada, sa-l atinga, ii intareau convingerile. Aici era confirmarea "desavarsirii" sale. Aici era lumea care se pleca in fata lui asa cum se pleaca padurea sub rafalele furtunii.
De patru ani nu mai vorbise la nici un mare miting. Desi generalii se plecau inaintea lui ca in fata unui cezar, nu-i dadea pace gandul ca in timpul discutiilor acestia vedeau mereu galoanele lui de caporal. Dar in fata devotamentului naiv al acestor tinere femei se simtea ca un Siegfried. In timp ce tunurile bubuiau si macinau forta de rezistenta a tuturor, pe cand cerul se inrosea de flacari si de sange, in vreme ce fiecare fiinta umana, si chiar pasarile, asteptau chinuite sa inceteze canonada si cerul sa fie iar albastru, Hitler savura in tihna gustarea de dimineata. Acolo povestea istoria ascensiunii lui romantice, wagneriene, unui auditoriu feminin entuziast si sensibil, care il asculta cu rasuflarea taiata, uneori cu exclamatii si manifestari de uimire, simbol al bizantismului de curte de care avea atata nevoie.
In ochii acestui anturaj feminin se privea ca intr-o oglinda. Zambetul fetelor, exclamatiile lor, erau cununa de lauri pe care si-o aseza pe frunte. Cu toate acestea, doamna Junge nu era chiar asa de convinsa. Avea sa-mi spuna mai tarziu: "Pana la sfarsit, Hitler nu a inteles niciodata adevaratele cauze ale infrangerilor lui, desi erau rezultatul propriilor sale ordine. Atribuia aceste infrangeri incompetentei generalilor sai."
(...)
In fiecare moment, in fiecare situatie, Hitler cauta sa-si compuna o poza eroica. Acum, pentru ca vorbea despre sinucidere, se compara cu Frederic cel Mare si amintea de faptul ca, in zilele dramatice ale razboiului de sapte ani, vestitul rege purta permanent asupra sa, legata la gat, o sticluta cu otrava. Cu acea dezinvoltura specifica tineretii, doamna Junge a incercat sa discute acest subiect cu seful ei.
- Dar pana acum l-ati prezentat pe Frederic intr-o cu totul alta lumina. Ne-ati povestit ca nu s-a lasat niciodata cuprins de disperare si ca deviza lui a ramas mereu: "Cine arunca in lupta ultimul batalion, acela va fi invingator". De ce acum considerati ca ati pierdut orice speranta? Ati spus mereu ca vom invinge. De ce acum aveti o parere contrara?
- Am fost inselat. Sunt inconjurat numai de tradatori. Ordinele mele au fost permanent gresit aplicate. Tot Statul meu Major m-a mintit si m-a dezinformat.
- Dar, totusi, mai puteti face ceva!
- Nu, nu mai exista nici o scapare.
- Dar mai exista o scapare din Berlin, puteti fugi cu un avion.
- Nu. Daca parasesc Berlinul fara sa obtin o victorie, fara sa pot stabiliza frontul, atunci sunt terminat.
- Dar, mein Fuhrer, tot sunteti pregatit sa muriti. De ce nu treceti in fruntea trupelor, sa le conduceti la lupta. Probabil ca veti fi ranit mortal si in felul acesta va veti atinge telul si va veti acoperi numele de glorie si onoare.
- Usor de spus, doamna Junge, dar riscul este mult prea mare. Ia ganditi-va ca s-ar putea sa cad viu in mana inamicului. Atunci as fi expus, ca la circ. Iar daca as fi capturat mort, as fi expus la vreun muzeu. Nu, nu pot sa-mi asum riscul de a ajunge viu sau mort in mainile dusmanilor. Si, in plus, mai sunt si altii care ar veni cu mine."
Doamna Junge isi stapaneste un oftat in vreme ce se joaca cu "rujul" cu care a onorat-o Fuhrerul; aceeasi onoare a mai fost acordata si altor "alesi" din buncar. Hitler pastreaza un mic stoc de astfel de instrumente, din alama, ale mortii, in biroul sau si le acorda ca pe Crucea de Fier. Fara sa o spuna pe sleau, arata ca a muri impreuna cu el este o distinctie echivalenta cu conferirea celei mai inalte decoratii.
Unul care nutreste pentru cultul mortii eroice un entuziasm cu adevarat feminin este dr. Joseph Goebbels. Scund, slab si schiop, el vede perfectiunea numai in seful sau. Admiratia ii taie respiratia, isi copleseste stapanul cu laude, exaltat si exuberant, cu un vocabular de licean. Tremurand de emotie, primeste aceasta inalta distinctie.
- Mein Fuhrer, vom invinge! Daca totusi intelepciunea dvs. extraordinara va ajunge la concluzia ca, in pofida victoriei, trebuie sa cautam linistea vesnica renuntand la povara impusa de un popor ingrat, atunci eu va voi urma in moarte.
Devotamentul lui Goebbels fata de Fuhrer are dimensiuni incredibile. Numele fiecaruia dintre cei sase copii ai ministrului incepe cu litera H, in onoarea suveranului si stapanului sau. Goebbels si-a adus toate odraslele, impreuna cu sotia, in buncar. Copiilor li s-au dat camere in partea de sus, in vreme ce el si nevasta sa au ocupat camera in care pana atunci locuise Goebbels singur.
Frumoasa si blonda sotie a ministrului propagandei nu ramane mai prejos in materie de dovezi de devotament fata de Fuhrer. Ca si cum ar juca o scena dintr-o tragedie antica, nescrisa inca, ea ii declama suveranului:
- Mein Fuhrer, am hotarat impreuna cu sotul meu ca atunci cand va veni ceasul sa murim amandoi. In onoarea Fuhrerului nostru, ne vom lua si copiii cu noi, caci o viata fara Fuhrer si national-socialism
n-ar mai putea sa le ofere nimic!
Nestiind ca au fost facuti partasi la devotamentul criminal al parintilor, copiii vin in fuga cu totii in biroul lui Hitler: Helga - 12 ani, Helmut - 9 ani, Holde - 8 ani, Hilde - 7 ani, Hedda - 6 ani si Heidi - 5 ani. Danseaza si se fugaresc in jurul parintilor si nu stiu nimic despre motivul vizitei lor.
- Unchiule Adolf, spune Helmut, noi tocmai ne jucam. Cine ghiceste daca urmatorul obuz cade deasupra si nu mai departe, acela castiga. Daca o sa ne certam intre noi pentru asta, vrei tu sa ne fii arbitru?
- Sigur ca vreau, este o onoare pentru mine, raspunde Fuhrerul si ii mangaie crestetul baiatului.
Dupa ce copiii ies din camera, chicotind si imbulzindu-se, doamna Goebbels incepe sa planga. Fuhrerul isi scoate din piept insigna de aur a partidului si o prinde pe taiorul ei.
- Credinta dvs. a depasit orice... murmura el.
Dr. Goebbels se inclina in semn de respect si recunostinta pentru cea mai inalta distinctie din toate investiturile cavaleresti. Stie prea bine ca Fuhrerul a purtat, el insusi, aceasta insigna vreme de 15 ani.
Din volumul Ultimii martori ai lui Hitler de Michael A. Musmanno, in pregatire la Editura Runa. Traducere de Sorin Cristescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
