Trei secunde/ de Roslund & Hellström

Încă o oră până la miezul nopţii.

Cu toate că era deja sfârşitul primăverii, era mai în­tuneric decât se aştepta. Mai mult, apa, acolo jos, era aproape neagră, ca un văl acoperind ceva ce părea un hău nesfârşit.

Nu-i plăceau ambarcaţiunile, sau poate că marea era misterul pe care nu-l înţelesese. Dârdâia tot timpul când bă­tea vântul, ca acum, şi Świnoujście dispăru încet în neant. Obişnuia să stea cu mâinile încleştate în jurul balustradei şi să aştepte până când casele îşi pierdeau forma, părând doar nişte pătrăţele pe cale să se dizolve, în timp ce întunericul din jurul lui devenea din ce în ce mai pătrunzător.

Avea douăzeci şi nouă de ani şi îi era frică.

Îi auzea pe oamenii care se mişcau în spatele lui şi care se îndreptau şi ei undeva; încă o noapte, câteva ore de somn, şi aveau să se trezească într-o altă ţară.

Se aplecă înainte şi închise ochii. I se părea că dru­murile acestea deveniseră din ce în ce mai problematice odată cu trecerea timpului, iar mintea lui era la fel de conştientă de pericolele care-l păşteau ca şi corpul lui; mâinile îi tremurau, fruntea îi era leoarcă de transpiraţie şi obrajii îi ardeau, cu toate că tremura în bătaia aprigă a vântului. Peste două zile urma să stea exact în acelaşi loc, doar că pe drumul de întoarcere şi avea să uite că jurase să n-o mai facă niciodată.

Dădu drumul balustradei, deschise uşa care delimita frigul de căldură şi care-l conduse spre una dintre scările acelea lungi unde nişte feţe necunoscute se îndreptau spre cabinele lor.

Nu voia să doarmă, nu putea să doarmă, nu încă.

Barul nu era cine ştie ce, cu toate că M/S Wawel era unul dintre cele mai mari feriboturi care făcea curse re­gulate între nordul Poloniei şi sudul Suediei; dar locul ăla, mesele pline de firimituri şi scaunele cu patru beţe subţiri pe post de spătar nu te îmbiau deloc să zăboveşti pe-acolo prea mult.

Transpira în continuare. Mâinile lui se repeziră după sendviş şi halba de bere, în timp ce se holbă drept îna­inte, încercând să nu pară speriat. Câteva guri de bere şi o jumătate de felie de caşcaval cu care se lupta împotriva senzaţiei de rău, gândindu-se că un gust nou îl va elimina pe cel vechi: mai întâi o friptură grasă de porc pe care a fost nevoit s-o mănânce ca să-şi protejeze stomacul şi apoi chestia aia gălbuie, ascunsă într-o masă maro, cau­ciucată — numărase fiecare înghiţitură, de la unu până la două sute, până când biluţele de cauciuc îi alunecaseră pe gât, zgâriindu-l pe dinăuntru.

• Czy podać  panu coś  jeszcze?

Femeia tânără care-l servise îl privi, apoi scutură din cap: nu, nu în seara asta, s-a terminat.

Fierbinţeala din obraji se transformase într-o amor­ţeală. Îşi zări faţa palidă din oglinda de lângă casa de marcat şi împinse farfuria cu sendvişul neatins şi paharul plin cât putu de departe pe tejghea, apoi arătă cu degetul spre ea până când chelneriţa pricepu ce vrea şi o mută pe raftul cu vase nespălate.

— Postawić ci piwo?

Era un bărbat cam de vârsta lui, uşor ameţit, genul care intră în vorbă cu oricine ca să nu se simtă singur. Continuă să se holbeze drept înainte, întors spre faţa albă din oglindă, nici măcar nu se răsuci spre cel care-i vorbise. N-avea cum să ştie dacă nu cumva se prefăcea beat şi voia să-i facă cinste cu o bere fiindcă ştia ce căuta pe vasul ăla. Lăsă douăzeci de euro pe tăviţa argintie cu bonul şi părăsi încăperea aproape pustie, cu mese goale şi muzică ridicolă.

Îi venea să urle de sete şi limba încerca să găsească nişte salivă ca să umezească măcar pentru moment locu­rile uscate, dar nu îndrăznea să bea, de teamă să nu i se facă rău şi să vomite ceea ce înghiţise.

Trebuia să păstreze totul în stomac pentru că altfel — şi era conştient că aşa funcţionau lucrurile — altfel era un om mort.

Asculta păsările, cum făcea adesea târziu după-masa, când aerul cald dinspre Oceanul Atlantic se retrăgea şi lăsa loc unei seri reci de primăvară. Era momentul lui preferat — terminase ce avea de făcut, dar nu era câtuşi de puţin obosit şi avea destule ore până când trebuia să se culce în patul îngust din camera de hotel şi să încerce să adoarmă în camera aceea care urla a pustietate.

Erik Wilson lăsă aerul rece să i se izbească de obraji. Închise ochii preţ de câteva secunde ca să-i ferească de lu­mina puternică a reflectoarelor care inundară toată zona cu o lumină mult prea albă. Îşi lăsă capul pe spate şi miji ochii cu grijă spre bobinele mari de sârmă ghimpată din ca­uza cărora gardul părea şi mai înalt decât era, încercând să scape de senzaţia că raza aceea era îndreptată chiar spre el.

La câteva sute de metri mai încolo se auzea un grup de oameni care se deplasau pe o bucată dură de asfalt, întinsă şi iluminată.

Şase bărbaţi îmbrăcaţi în negru în faţa, în jurul şi în spatele celui de-al şaptelea.

Şi o maşină la fel de neagră care-i urmărea încet. Plin de curiozitate, Wilson privi fiecare pas.

Transport obiectiv protejat. Transport pe teren deschis.

Brusc, un alt sunet îl anihilă pe cel de dinainte. Ci­neva trăsese câteva focuri de armă. Cineva trăsese câ­teva focuri răzleţe, unul după altul, spre oamenii care se deplasau pe suprafaţa de asfalt. Erik Wilson stătu nemiş­cat şi văzu cum doi dintre oamenii îmbrăcaţi în negru aflaţi cel mai aproape de obiectivul protejat se aruncară asupra acestuia şi-l trântiră la pământ, pe când ceilalţi pa­tru se întoarseră şi încercară să localizeze sursa focurilor.

Procedară exact ca Wilson: încercară să identifice arma, trăgând cu urechea.

Un kalaşnikov.

Un foc tras dintr-un pasaj dintre două clădiri joase, de la patruzeci, poate cincizeci de metri depărtare.

Păsările care cântaseră adineauri dispăruseră deja, la fel ca şi vântul cald care în curând avea să se răcească.

Lui Erik Wilson nu-i scăpa nicio mişcare din spatele gardului şi percepea fiecare moment de tăcere. Bărbaţii în negru începură să tragă şi maşina acceleră puternic, pentru ca apoi să se oprească foarte aproape de obiecti­vul protejat, plasându-se în calea focurilor ce veneau în continuare dinspre cele două clădiri joase. După doar câteva secunde, nu mai mult, corpul protejat fu târât pe bancheta din spate prin portiera deschisă şi vehiculul dispăru în întuneric.

 — Bine. Vocea venea de undeva de sus.

 — Cam asta a fost pentru seara asta.

Difuzoarele erau plasate chiar sub reflectoarele mari. Preşedintele supravieţuise acestei seri, încă o dată. Wilson se întinse şi ascultă. Păsările se întorseseră. Un loc ciudat. Era a treia oară când vizita FLETC, adică Federal Law En­forcement Training Center, aflat în punctul cel mai sudic al statului Georgia — o bază militară a statului american, loc de antrenament pentru DEA, ATF, US Marshals, Bor­der Patrol şi cei de aici, care tocmai salvaseră din nou ţara, numiţi Secret Service. Sigur fuseseră ei, îşi spuse cercetând asfaltul iluminat, era maşina lor, echipa lor, se antrenau destul de des pe aici.

Continuă să se plimbe de-a lungul gardului care îl separa de o altă realitate. Aerul era uşor de respirat, mereu îi plăcuse clima din locurile acelea, era mult mai multă lumină şi mai cald decât în Stockholm, unde aşteptai o vară care părea că n-o să sosească niciodată.

Părea un hotel ca oricare altul. Traversă holul şi o luă spre restaurantul ponosit şi scump, dar se răzgândi şi coti spre lifturi, după care urcă la etajul al doisprezecelea din clădirea care, timp de câteva zile, săptămâni sau luni devenea căminul comun al cursanţilor.

În cameră, aerul era sufocant şi prea cald. Deschise fereastra care dădea spre terenul de antrenament şi privi un timp spre lumina orbitoare, apoi porni televizorul şi se plimbă printre canalele ce păreau că difuzează acelaşi program. Lăsă televizorul deschis până când avea să se culce. Era singurul lucru care reuşea să anime cât de cât o cameră de hotel.

Nu-şi găsea locul.

O senzaţie de nelinişte i se târî dinspre stomac spre picioare şi Wilson se ridică de pe marginea patului, îşi dez­morţi membrele şi se duse la birou, unde se aflau cele cinci telefoane mobile aliniate la câţiva centimetri distanţă unul de celălalt pe suprafaţa goală, cinci telefoane identice între lampa cu abajurul puţin prea mare şi mapa din piele neagră.

Le ridică pe rând şi le verifică. Pe primele patru nu-l sunase şi nu-i lăsase nimeni niciun mesaj.

Pe cel de-al cincilea — îşi dăduse seama dinainte să-l fi atins.

Opt apeluri pierdute.

Acelaşi număr.

El aranjase astfel. Pe telefonul din urmă putea fi su­nat doar de la numărul acela. Şi nici Wilson nu suna alt număr de la el.

Două cartele reîncărcabile neînregistrate de pe care se sunau şi, în caz că ar fi vrut cineva să facă cercetări ca să localizeze telefoanele, n-ar fi găsit niciun nume, ci doar două numere care primeau şi iniţiau apeluri, doi clienţi necunoscuţi care nu puteau fi găsiţi nicăieri.

Se uită la celelalte patru aparate ce zăceau pe masă. Acelaşi aranjament, toţi sunau la acelaşi număr şi toate aveau acces la un singur număr secret.

Opt apeluri pierdute.

Erik Wilson strânse puternic telefonul lui Paula.

Calculă în minte. În Suedia trecuse de miezul nopţii. Formă numărul.

Vocea lui Paula.

— Trebuie să ne vedem. La etajul cinci. Într-o oră.

La etajul cinci.

Vulcanusgatan 15 şi Sankt Eriksplan 17.

— N-am cum.

— Trebuie să ne vedem.

— Nu se poate. Nu sunt în ţară.

Respiraţie grea. Foarte aproape. La câteva sute de mile depărtare.

— Atunci am bulit-o, Erik. Avem o livrare importantă peste douăsprezece ore.

— Amân-o.

— E prea târziu. Cincisprezece catâri polonezi se apropie de destinaţie.

Erik Wilson se aşeză pe marginea patului, în acelaşi loc, şifonând uşor cuvertura.

O achiziţie importantă.

Paula se infiltrase în grup mai adânc decât oricare dintre ei.

— Gata, ieşi din joc. În clipa asta.

— Ştii că nu merge aşa. Ştii bine că n-am cum. Asta dacă nu vreau să mă trezesc cu două gloanţe în tâmplă.

— Repet, ieşi din joc. De data asta, ascultă-mă, de data asta n-am cum să te acopăr. Trebuie să ieşi, n-auzi?

Se lasă o tăcere supărătoare de fiecare dată când cineva închide telefonul în mijlocul conversaţiei. Lui Wilson nu îi plăcuse niciodată liniştea aceea electronică. Când altcineva punea punct discuţiei.

Se duse din nou la fereastră şi cercetă terenul de exer­ciţiu inundat, aproape scufundat în lumina puternică, albă, care îl făcea să pară mai îngust decât era.

Vocea aceea fusese forţată, aproape temătoare.

Erik Wilson se uită la telefonul mobil din mână, la tăcerea care-l înconjura.

Ştia că Paula avea să facă toată treaba singur.

Din volumul Trei secunde de Roslund & Hellström. Traducere din suedeză de Gabriella Eftimie. În curs de apariţie la Editura Trei

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels