Dupa "Levantul" (Theatrum Mundi), distinsa regizoare Catalina Buzoianu revine la scrierile lui Mircea Cartarescu si plaseaza in repertoriul Teatrului National din Timisoara "Visul", o adaptare pentru scena a prozei ilustrului scriitor, axata in special pe REM, cu insertii din "Mendebilul", "Ruletistul" etc., dar si cu trimiteri la "Enciclopedia Zmeilor" si "De ce iubim femeile". Prezentat in avanpremiera ca eveniment de final de stagiune 2006-2007, spectacolul "Visul" va avea premiera oficiala in deschiderea Festivalului Dramaturgiei Romanesti din toamna acestui an.
- Ce a insemnat si inseamna pentru dumneavoastra visul de a monta "Visul"?
- Am vrut sa fac acest text de foarte multa vreme, de cand a aparut cartea, de fapt. Intre timp, insa, am facut "Levantul", pe urma s-a intamplat sa primesc aceasta propunere a Teatrului National din Timisoara. Cand am citit "Visul", am avut o revelatie. De fapt, eu am avut tot felul de revelatii cu literatura romana, de la "Istoria ieroglifica", pana la ultimele intamplari teatrale. "Visul" lui Cartarescu este - nu pentru ca o spun altii, asa mi s-a parut mie - unul dintre marile texte ale literaturii noastre. Spune foarte multe despre Romania, despre oamenii ei. Are un punct vulnerabil pentru oricine - pentru mine, in orice caz, care ma apropii de sfarsitul vietii -, pentru ca e vorba despre nostalgia copilariei si a visului, despre timpul exterminator, despre acest mister care e cuvantul REM, despre aceasta poarta catre vis pe care omul o creeaza si o deschide singur. Eu cred ca e foarte mare nevoie, in momentul de fata, de acest drum si de aceasta deschidere, pentru ca oamenii sa poata supravietui tuturor esecurilor, tuturor regretelor si nostalgiilor. Cineva m-a intrebat: "Iar faci Cartarescu? Iar o chestie esoterica?". E adevarat, e si esoterica, dar e si foarte brutala, foarte realista. Autorul spune ca visul e adevarata realitate si ca in vis totul se simte mult mai monstruos. Eu una simt foarte bine materia cartii. Nu consider ca am o viziune asupra acestui text, doar incerc sa il inteleg cat mai bine pe Cartarescu si sa nu il tradez. Daca publicul ar recepta textul la adevarata lui valoare, ar fi pentru mine cea mai mare bucurie.
- La "Visul" ati lucrat din nou cu coregrafa Malina Andrei, scenografa Velica Panduru, muzicianul Mircea Florian. Faptul ca, in general, lucrati cu un nucleu in mica masura variabil de creatori tine de o anumita siguranta a limbajului comun pe care doriti s-o simtiti?
- Cred ca tine si de un soi de comuniune. Ne-am format impreuna si am invatat sa ne sprijinim unul pe altul, sa fim solidari in toate demersurile.
- Insula dumneavoastra creatoare este una solida in teatrul romanesc. Cum se vede, de pe aceasta insula, miscarea teatrala din jur?
- Nu, nu e o insula solida, este una foarte minata si extrem de adesea lovita de tsunami si de alte nenorociri. De cele mai multe ori, este bombardat tot sistemul si atunci sunt descumpanita si incerc sa raspund printr-un alt tip de bombardament, dar nu impotriva cuiva, ci impotriva mea insami. Totusi cred ca asta e creativ, nu ma lasa sa dorm, sa ma simt foarte bine si foarte conventional. Eu m-am desprins de ceva vreme si de ceea ce am facut, si de ceea ce am vazut. Trec printr-o perioada de transformare sau de refacere - daca o sa mai am timp, fireste. Ca sa raspund la intrebare, exista mai multe promotii; am sa ma refer la ultimele. Unii sunt foarte buni - si sunt foarte buni fiind foarte diferiti. Ei prefera un teatru mult mai direct, mult mai brutal. Eu cred ca ei au dreptul sa-si scrie teatrul lor si sa-l si faca asa cum cred, lasand deoparte balastul si cliseele care s-au acumulat. Au dreptul sa gaseasca drumuri noi, daca sunt capabili. Iar cand spun drumuri noi nu ma refer la faptul ca trebuie sa gaseasca neaparat ceva nefacut, pentru ca nu se stie niciodata cum e cu astea, daca sunt reale sau doar mimetice. Gasesc ca e o directie foarte importanta cea pe care o simt si o incearca ei in acest moment - foarte importanta pentru ca refuza minciuna, cliseul, tot ce inseamna conventie. Totusi, nu cred ca in momentul de fata tinerii au un foarte bun climat pentru a stapani mijloace. Teatrele nu le-au oferit aceste posibilitati si atunci s-au refugiat in spatii foarte mici, subterane, in subsoluri, in poduri, unde se simt foarte bine, unde pot privi oamenii in ochi, unde le pot spune adevaruri simple si foarte explicite si unde nu au nevoie sa stea sa se gandeasca daca sunt expresivi sau nu, daca au mijloace pentru a comunica. E o forma de teatru - minimalist il numesc ei - foarte incitanta; eu ma duc la toate spectacolele astea pentru ca ma intereseaza mult mai mult decat propriile mele spectacole sau ale colegilor mei - desi pentru unii am mare stima.
- Sunteti un regizor situat mereu in avangarda. E ceva programat sau e un efect organic?
- Niciodata nu am urmarit sa fiu in avangarda, dar s-a intamplat, adica am avut capacitatea sa discern si mai ales sa vad niste lucruri, sa ma situez pe o pozitie. Au fost experiente de viata in care a contat foarte mult conditia umana a intalnirilor. Daca as fi stat intr-un teatru, m-as fi limitat la relatiile intre actori, intre actori si notabilitati, intre actori si conducere si as fi sucombat. Dar intotdeauna am avut un camp larg, o deschidere.
- Ati putea vorbi, in cariera dumneavoastra, despre etape anume?
- Am avut foarte multe nesanse, dar am avut si sanse. Una dintre aceste sanse a fost Bucurestiul. In momentul in care Liviu Ciulei a plecat definitiv de la Teatrul Bulandra, a lasat cu limba de plecare sa fiu angajata in locul lui. Asta nu s-a putut face chiar de la inceput si atunci m-am angajat la Institut. Pe urma, Teatrul Mic mi-a oferit niste conditii de lucru exceptionale. Eu si colegii mei am creat un stil, un climat si un fel de a face teatru la Teatrul Mic de care au beneficiat si alti regizori. Apoi, cand a fost imposibil sa mai conlucrez cu directorul teatrului, m-am dus imediat la Bulandra, pentru ca m-au chemat si m-au acceptat. Acolo s-a intamplat aceasta foarte mare revelatie, foarte mare familie teatrala in care am trait si care mi-a dat foarte mult. M-am intors mereu si mereu la Teatrul Mic, unde erau actorii creati sau formati odata cu mine. Fie la Teatrul Mic, fie la Bulandra, m-am simtit foarte bine si am avut curajul sa atac problemele cele mai importante ale timpului pe care l-am strabatut. Pe vremea aceea nu existau mijloace de a spune adevarul si, oricat de amputat ar fi fost acest adevar in vizionarile succesive, intotdeauna am putut sa spun ceva in fiecare spectacol. Am mai avut inca o sansa: faptul ca am fost de la inceput in Institut. Mergand la festivaluri internationale, am produs revelatii cu diverse spectacole - de pilda, in Anglia, cu "Romeo si Julieta", despre care s-a scris ca era una dintre cele mai extraordinare productii teatrale imaginabile. Eu insami am primit invitatii sa lucrez in strainatate. Am cunoscut spatii teatrale fascinante, cum a fost Polonia - sau Israel, unde am pus in scena de trei ori. In Italia am primit premiu pentru intreaga cariera, in Spania am lucrat cinci ani. Am predat si cursuri, am creat si un centru de cercetare teatrala in Franta, la Marsilia. Toata viata mea a fost un fel de povestire din REM, o succesiune de povesti. 1.001 de povesti de teatru si de revelatii in egala masura.
Interviu realizat de Ciprian Marinescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
