Desi spune ca nu are sange albastru, Stefan Radof se insala: este un print al teatrului romanesc. Crescut intr-o atmosfera marqueziana, in care nota definitorie a dat-o fascinanta sa bunica, prin existenta lui timpurie s-au perindat, rand pe rand, ingerii, zmeii, vrajitoarele, tiganii de la Buftea, generalii Curtii Regale, doamnele de onoare ale Casei Regale, regele Mihai insusi. Confesiunile apreciatului actor al Teatrului Nottara debuteaza in cheie mitologica.
Sunt urmasul unor vechi familii cu destine extraordinare, despre care regret ca nu am timpul necesar pentru a vorbi pe indelete: familia mamei numara un istoric aproape legendar, iar cei din partea tatalui meu, un soi de vlahi veniti din partile Macedoniei, de la poalele Muntilor Rhodopi, au pus piciorul pe pamantul romanesc cu doua veacuri in urma. De la tatal meu si de la bunica Ana stiu ca si-au parasit locurile de bastina din cauza turcilor si ca s-au asezat in Bugeacul Basarabiei. Nationalitatea lor era romana, in ciuda faptului ca numele de familie era pe atunci Radov si avea rezonante bulgare.
Familia mamei se numea Niculae. Provenea de la marginea codrilor Vlasiei, din comuna Butimanu. Mitu Niculae, strabunicul meu, avusese mai multe fete, dintre care una - bunica mea - s-a casatorit, culmea, tot cu un Niculae, si astfel a aparut mama mea - Maria sau Mariuta. Despre acest Niculae circula o legenda. In 1916 a plecat pe front, a cazut prizonier si nimeni nu a mai stiut nimic despre el; toata lumea l-a crezut mort. Pentru ca bunica ii nascuse o fata si pentru ca sperante ca bunicul se va mai intoarce nu existau, familia a gonit-o de acasa, spunandu-i raspicat: "Fata, aici nu mai ai de ce sta, cauta-ti un rost in lume". Si-a luat copilul, a plecat si s-a facut plapumareasa. Ca sa zic asa, a fost prima taranca emancipata din familie. Totusi, viata ei a fost destul de tulbure si de trista. A fost insa o fire razboinica, darza...
"Suntem facuti din malaiul zodiilor"
Bunica aceasta din partea mamei a fost mitul meu autentic, fiinta care mi-a indus capacitatea de a visa si de a plonja intr-o stranie lume a povestilor. Personaj foarte special, cu o credinta in Dumnezeu calma si profunda, avea o mitologie proprie, altoita pe ceea ce cunostea ea, o serie intreaga de "intelegeri" si fascinante interpretari despre ingeri si cosmos... Ea spunea ca noi, oamenii, suntem facuti din faina zodiilor - a se citi a stelelor. "Din malaiul Domnului suntem nascuti noi. Stelele il macina, iar Dumnezeu dospeste aluatul".
Eu am inceput sa vorbesc foarte tarziu, la patru ani. Primele cuvinte pe care le-am rostit au fost: adel, ute si ite. Suna ciudat, nu? Ei bine, seara, inainte de culcare, ca sa adorm, bunica imi dadea un cristal de zahar candel. Intr-o dimineata de Craciun, m-am trezit, am vazut ca fereastra era acoperita cu flori de gheata, am intins degetelul spre ele si am rostit primele sunete articulate, pe care le-am repetat ulterior de mai multe ori: "Adel, adel!" (florile de gheata de pe fereastra aveau aspectul zaharului candel). Auzindu-ma, bunica a inceput sa-mi spuna o poveste pe care, intr-un mod inexplicabil, o tin minte si astazi. In imaginatia ei, bourii veneau pe la casele oamenilor cu copii ca sa-l caute pe pruncul Iisus, se adunau la ferestre, suflau toata noaptea ca sa-L incalzeasca pe Copil si asa apareau florile de gheata...
Tot in timpul iernii, bunica iesea sa dea de mancare la pasari, despre care spunea ca Dumnezeu, ca sa le fereasca de degeratura, le facuse gherutele in forma de cruce. Eu vedeam urmele lor pe zapada si strigam: "Ite, ite!", de la cruciulite. Bunica gasea explicatii fantastice la orice! Plus de asta, avea o relatie speciala cu animalele. Imi amintesc, de pilda, ca, ducandu-ma cu ea sa culegem ciuperci in Parcul Stirbei din Buftea (resedinta principelui Stirbei, unde bunica mea era angajata ca plapumareasa), copil fiind, m-am indepartat de ea. Cand m-a gasit, intr-un tarziu, faceam pipi la un pom; langa mine, insa, era un sarpe, pe care eu nu-l vazusem. Intelegand pericolul, dar fara sa-i faca lighioanei ceva, bunica a zis doar atat: "Pleaca, ma, de aici si lasa-mi baiatul in pace", iar sarpele a plecat. Ar fi putut lua o piatra, o nuia, sa-l omoare. Ea insa nu i-a facut nimic.
Ograda ei era plina de oratanii. Ea insa nu taia niciodata o pasare. Chema un barbat din vecini, spunand: "Asta este treaba de barbat si nu e bine sa vezi pasarea zvarcolindu-se, ca ti se zvarcoleste in stomac". La marginea comunei Buftea, principele Stirbei facuse un sat pentru tigani, la vremea cand acestia fusesera dezrobiti. Tiganii se ocupau cu tot felul de lucruri: unii erau rudari, altii meseriasi, iar unul dintre ei era ursar. Il chema Zdrelea. An de an, de Pasti, Zdrelea venea la bunica s-o calce ursul. Bunica se aseza, fara teama, pe jos si ursul o calca sa-i trosneasca oasele! Nu s-a dus niciodata la doctor, iar cand a murit, la 85 de ani, a murit de moarte naturala.
In sfarsit, era cunoscuta in Buftea ca Mita plapumareasa, Dumitra sau... Zmeoaica. Aceasta porecla i s-a tras de pe urma unui episod faimos din tineretea ei frageda, cand, pentru ca nu a fost lasata sa se marite cu cine si-a dorit, s-a dus in noaptea de Sanziene la "Lacul cu stalp", sa se scalde cand ies ielele si sa devina vrajitoare. "Cum nu te-au pocit, fata, ielele cand te-ai dus sa te scalzi?", obisnuia s-o tachineze sora-sa, careia, in contrapartida, i se spunea Zana, pentru frumusetea ei, desigur... Fascinant personaj, aceasta Mita plapumareasa.
A doua copilarie
Am fost inconjurat de femei inca de la cea mai frageda varsta. Fiind plapumareasa, bunica avea lucratoare multe. La varsta aceea frageda (nu aveam nici sase ani), imi placea sa ma strecor sub plapuma in timp ce fetele lucrau. Nu stiu cat stateam acolo, inconjurat de fuste si de picioare, dar, daca pot spune asa, erosul s-a nascut in mine avand inaintea ochilor imaginea plina de feminitate a acelor picioare...
Printre imaginile feminine ale copilariei mele se numara si Afina. O adusese Barbulica, taica-sau, sa invete plapumarie la coana Mita, iar bunica ii spusese: "Afino, tu stai cu un ochi pe copil si cu unul la plapuma". Si Afina era un copil, cu doar cativa ani mai mare, asa ca majoritatea timpului il petreceam jucandu-ne. Dupa ploaie, imediat ce aparea soarele, ieseam amandoi, eu si Afina, la joaca: eu, mai mic, ma asezam cu fundul in noroi, in timp ce ea imi facea "puscoace" de namol, pe care le pocneam de gard. Alteori, cand nu era bunica acasa, dadeam amandoi fuga la sosea, sa ne uitam la masini. Cand am vazut pentru prima data o motocicleta, am inceput sa tip si sa fug, oprindu-ma abia acasa, sub pat, de unde cu greu
m-au scos ai mei; in capul meu era ideea ca motocicleta si om sunt una. Imaginea aceasta fantastica, de centaur mecanizat, se baza tot pe influenta mitologica a bunicii mele.
La varsta de sase ani am venit in Bucuresti, la parinti. Mama absolvise o scoala de gospodarie si se angajase la Ion Borgovan - compozitorul si marele nostru culegator de folclor -, unde facea mancare, gatea si avea grija de casa. Mama ma lua cu ea si batranul Borgovan ma ridica pe genunchii lui, in timp ce canta la orga. Ulterior, la sfatul batranului muzician, urmandu-si visul de o viata, mama a facut o scoala de stenodactilografie si s-a angajat la Ministerul de Razboi. Tatal meu lucra la Societatea Saturn. Acolo, patronul, un evreu pe nume Kofler, a vazut ca tata e istet si i-a sugerat sa-si deschida pravalie. Era visul lui de aur, dar a ezitat, explicandu-i evreului ca nu beneficiaza de nici un capital. "Iti dau eu banii de care ai nevoie", i-a raspuns Kofler. Si i-a dat! Tata si-a deschis pravalie pe strada Caraiman, chiar langa spitalul cu acelasi nume, care s-a construit la scurt timp dupa aceea, fiind inaugurat, in plin razboi, de Maria Antonescu.
Pe strada Caraiman s-a derulat a doua mea copilarie, diferita de prima, cu alte personaje in decor, cu alte jocuri, cu alta realitate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
