„Într-o lume în care cântecele de sirenă ale comunismului contondent găsesc tot mai multe urechi obediente, rolul intelectualului critic e mai important ca oricând. Cartea lui Vladimir Tismăneanu şi a lui Marius Stan îşi îndeplineşte, şi din acest punct de vedere, cu prisosinţă menirea: aceea de a atrage atenţia asupra capcanelor istoriei. Când criminalul sociopat Lenin redevine un «far luminos» pentru mulţi adepţi ai utopiei egalitariste, autorii propun o revenire la raţiune, argument şi document. Ei demonstrează peremptoriu că n-a existat niciodată un umanism al comunismului, al fascismului ori nazismului. Discursul lor se revendică unei tradiţii strălucite a intelectualului angajat, o direcţie de maximă respectabilitate civică şi morală, ilustrată de mari nume precum Danilo Kiš, Václav Havel, Monica Lovinescu ori Hannah Arendt - adică acea pleiadă a oamenilor curajoşi de la care avem datoria să învăţam ce înseamnă a trăi întru adevăr.” - Mircea Mihăieş.
Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinte politice la Universitatea Maryland, este autorul a numeroase cărţi între care The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, trad. rom. Humanitas, 2013), Despre comunism. Destinul unei religii politice, Arheologia terorii, Irepetabilul trecut, Stalinism pentru eternitate.O istorie politică a comunismului românesc, Fantasmele salvării, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Democraţie şi memorie, Reinventarea politicului.Europa de Est de la Stalin la Havel. Coeditor, împreună cu Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, al Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturiii comuniste din România (Humanitas, 2007). Coeditor, împreună cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History (Central European University Press, 2012). Coautor, împreună cu Mircea Mihăieş, al volumelor Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa,Schelete în dulap, Cortina de ceaţă şi O tranziţie mai lungă decât veacul. România după Ceauşescu. Editor, între 1998 şi 2004, al trimestrialului East European Politics and Societies (în prezent membru al Comitetului Editorial). În 2006 a fost preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania.
Marius Stan. Politolog şi redactor-şef al revistei History of Communism in Europe. Începând cu 2006 s-a ocupat de studierea istoriei regimurilor comuniste. Este autorul multor articole academice şi lucrări colective asupra istoriei recente a României, precum şi al unor articole de presă culturală pe teme de istorie politică şi intelectuală. Din 2014 este fotojurnalist la Radio Europa Liberă. Coautor, împreună cu Mihai Burcea şi Mihail Bumbeş, al Dicţionarului ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul Central: 1948-1989, Iaşi, Polirom (vol. I/ 2009; vol. II/ 2011). Cea mai recentă carte publicată: Adam Burakowski, Marius Stan, Kraj smutny pelen humoru. Dzieje Rumunii po 1989 roku/ Ţară tristă plină de umor. Istoria României după 1989, Varşovia, Editura TRIO, 2012.
1
Esenţa sistemului comunist.
O propunere de discuţie
Pe 5 martie [2013] se vor împlini 60 de ani de la moartea lui Stalin. Este momentul să pornim o discuţie despre ce au însemnat regimurile comuniste, care au fost instituţiile lor fundamentale, cum au putut supravieţui vreme de decenii, de ce s-au prăbuşit în imensa lor majoritate. Mai ales că judecăţile superficiale abundă şi că se uită că fără aparatele ideologice, fără nomenclatură şi fără poliţia secretă, aceste dictaturi n-ar fi putut funcţiona. Un personaj precum Dan Voiculescu a colaborat cu Securitatea. Este un verdict confirmat şi reconfirmat, în pofida tentativelor de a-l prezenta pe magnatul trustului „Intact“ drept o victimă a cine ştie cărei conspiraţii denigratoare. Dan Voiculescu a fost una dintre rotiţele acelui sistem lipsit de legitimitate şi ostil ideii însăşi a unui stat de drept.
Să le luăm pe rând. Partidul era instituţia decisivă. Se bucura de un tratament cultic, chiar mistic. Se autoproclamase deţinător al adevărului absolut. Se dorea custodele fericirii universale. Era vorba de ceea ce un filosof numea „pretenţia infailibilităţii epistemice“. Aşa văzuse lucrurile Lenin, fondatorul bolşevismului, el însuşi un marxist convins, aşa au continuat să le vadă discipolii săi. Mihail Gorbaciov a devenit un eretic în clipa în care a acceptat renunţarea la principiul sacrosanct al „rolului conducător al partidului“. Ceea ce s-a numit „democraţia internă de partid“ era o glumă. Fracţiunile fuseseră interzise încă din martie 1921. Fracţionismul era un păcat capital. Liderul partidului era nu doar şeful suprem al aparatului, ci şi sacerdotul ortodoxiei. Un Andrei Jdanov îndeplinea ordinele ideologice ale lui Stalin. Leonte Răutu şi Dumitru Popescu răspundeau prompt imperativelor dictate de Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Scopul era îndoctrinarea în masă, subordonarea culturii şi a educaţiei, fixaţiei bolşevice (înrudită cu aceea fascistă) a formării „omului nou“. În rândul militanţilor, raţiunea critică fusese înlocuită prin credinţa oarbă. Sectele staliniste erau organizaţii ale oamenilor fără îndoieli.
Aparatele ideologice includeau revistele, editura partidului, şcolile de partid, Radioul, Televiziunea, cenzura etc. (o paranteză: în pofida unei campanii de o stânjenitoare stridenţă şi de o sistematică rea-credinţă - mă refer la serialul lui Radu Călin Cristea din Observator cultural, dar şi la alte texte de acelaşi gen apărute în aceeaşi revistă ori în Cotidianul nistorescian, în România Mare, în Tricolorul etc. - precizez că nu am lucrat niciodată în aceste aparate; nu eu, ci profesorul Ion Ianoşi a fost instructor, vreme de zece ani, în cadrul CC al PMR; nu am scris niciun rând în Scînteia ori în EraSocialistă (acolo era redactor dl. Paul Dobrescu, azi profesor la SNSPA şi preşedintele Consiliului de Etică pentru care premierul Ponta „nu a plagiat“). Fiecare comitet judeţean avea un secretar cu propaganda. Revistele de tineret erau parte a acestui univers controlat, însă una relativ marginală (de pildă, Viaţa Studenţească şi Amfiteatru). În anii duri ai stalinismului, revistele de istorie şi filosofie erau ecoul nemijlocit al liniei partidului, ceva mai puţin în anii ‘70 şi ‘80. Rolul aparatelor ideologice era să reproducă dominaţia simbolică şi să delegitimeze orice formă de autonomie reflexivă. În România, mai ales după 1971, s-a născut un sincretism ideologic (protocronism) în care stalinismul tradiţional se îngemăna cu mituri ale extremei drepte interbelice. Consecinţele acestui baroc ideologic pot fi constatate şi azi, îndeosebi în osanalele la adresa unor Adrian Păunescu sau Sergiu Nicolaescu, precum şi în tentativele de eroizare primordialistă, de romantizare etnocentrică, a trecutului. Cultul personalităţii, ajuns la dimensiuni faraonice, era întreţinut prin mecanismele culturii de masă, conferinţe, simpozioane, poeme, volume omagiale etc.
Poliţia secretă, în cazul României, Securitatea, avea rol punitiv şi profilactic. Teroarea iniţială, de o amplitudine şi de o violenţă fără precedent, avea drept obiectiv distrugerea pluralismului, a societăţii politice (partidele democratice), intimidarea intelectualităţii, suprimarea societăţii civile, deplina înregimentare socială (colectivizarea forţată, deportările de ţărani, „lichidarea chiaburimii ca clasă“). Universul concentraţionar comunist a fost întemeiat tocmai pentru atingerea acestor scopuri. După 1956, deci după Raportul secret al lui Nikita Hruşciov (februarie) şi după Revoluţia Maghiară (23 octombrie - 3 noiembrie), regimurile comuniste au recurs la noi metode de supraveghere, control şi manipulare. S-a produs, totuşi, acea deradicalizare despre care a scris Robert C. Tucker, ceea ce, mai ales după 1968, a permis apariţia unor gesturi de disidenţă remarcabile. Ele au fost însă strivite în faşă de către regim iar disidenţii au fost calomniaţi, expulzaţi, izolaţi. Nimic nu era mai primejdios, din punctul de vedere al dictaturii, decât acţiunile colective ale clasei muncitoare. Confruntat cu protestele anticomuniste din Valea Jiului (greva din august 1977), de la Braşov (noiembrie 1987), de la Timişoara, Bucureşti şi Cluj (decembrie 1989), regimul, conştient de ceea ce se petrecuse în Polonia, a recurs la represiune deschisă, a abandonat masca „democraţiei socialiste“. Când discutăm Securitatea, este important să ţinem cont de faptul că teroarea nu s-ar fi putut exercita în absenţa colaboratorilor, a turnătorilor, a informatorilor, a delatorilor, a „persoanelor de sprijin“. Nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a avut nume de cod.
Nu am zăbovit aici, cum s-ar fi cuvenit, asupra dimensiunii economice. În această privinţă, ideile mele se întâlnesc cu acelea ale gânditorilor maghiari Ágnes Heller, Ferenc Fehér şi György Márkus, formulate în volumul clasic Dictatorship over Needs. Pentru analiza politicilor economice ale comunismului românesc, recomand scrierile istoricului Bogdan Murgescu. Despre expansionismul revoluţionar bolşevic voi scrie separat.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Curtea veche
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
