Momentul intrarii, pentru intaia oara in viata, intr-un teatru, experienta primului spectacol vazut vreodata pe o scena reprezinta, pentru multi indivizi maturi si respectabili, o amintire, cum se spune, de nesters. Mai ales daca s-a intamplat ca acest prim spectacol sa fi fost unul "cu oameni", adica nu unul cu papusi, caci, fiind obisnuit de-acasa cu obiectele de joaca neinsufletite, copilul nu traieste aventura participarii la un spectacol de animatie la fel de intens ca pe aceea a admiterii sale intr-un loc rezervat adultilor. Si care poate parea minunat.
Atat de minunat incat imaginea sa devine, cateodata, emblema unui taram misterios, pe care incerci (zadarnic...) sa-l regasesti, mai tarziu, ori de cate ori intri iarasi intr-o sala de spectacol. (De pilda, norocul - sau ghinionul - meu e ca prima reprezentatie de teatru pe care am vazut-o, pe la sase ori sapte ani, a fost Cum va place de Shakespeare, la "Bulandra", in regia lui Ciulei. Si ca inca n-am uitat-o.) Oricum, in lumea larga (si in Romania, in orasele cu o singura scena), institutiile de spectacol se preocupa activ de felul in care va arata publicul lor viitor si includ in mod obisnuit in repertoriu piese pentru copii. In Capitala, misiunea de a familiariza foarte tanara generatie cu arta scenica este lasata (abandonata, era sa zic) exclusiv in seama teatrelor infiintate, pare-se, anume in acest scop, "Ion Creanga" si "Tandarica"; abia relativ de curand TNB a preluat sub aripa sa Teatrul National pentru Copii, proiect initiat de actorul Marian Ralea, care are insa, din cate stiu, alte teluri si mijloace (expresive) decat teatrul propriu-zis, mizand pe interactivitate, stimularea creativitatii scolarilor etc. Scenele bucurestene "normale" se feresc de spectacolele pentru copii ca dracu'' de tamaie, ca sa ma exprim nepedagogic. Gheata a spart-o, acum vreo luna, Teatrul Odeon. In sfarsit.
Cu siguranta, nu sunt multe institutiile de spectacol "serioase" care sa aiba curajul de a-si pune pe afis un titlu precum Aventurile lui Habarnam. Dupa cum nu sunt multi nici regizorii "seriosi" care sa ravneasca a-si imbogati CV-ul cu o asemenea opera. Odeonul, unul dintre cele mai bune teatre din tara in acest moment (momentul durand, altminteri, de vreo doua-trei stagiuni), a avut acest curaj, iar minunata idee i-a apartinut lui Alexandru Dabija, unul dintre cei mai buni directori de scena ai prezentului. Dabija se numara, de altfel, printre putinii regizori care stiu sa se ocupe de literatura pentru copii in mod inteligent si sensibil, evitand deopotriva tonul moralizator-didactic si miorlaielile "dragalase" ce rasuna indeobste in reprezentatiile destinate (preponderent) celor mici; a dovedit-o, stralucit, in Jucaria de vorbe dupa Arghezi, spectacol realizat initial (prin 1987) la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt si "mutat" apoi (nu fara pierderi), acum vreo sase-sapte ani, in Bucuresti. De asta data, el s-a oprit asupra unui titlu surprinzator; surprinzator mai ales pentru ca apartine unui scriitor sovietic, Nikolai Nosov, categorie de persoane la care cultura noastra de dupa 1989 a devenit, in chip nediferentiat si, de aceea, stupid, alergica (este, imi inchipui, o explicatie posibila pentru lipsa din "materialele promotionale" - printre care si un foarte frumos colorat program de sala - fie si a unor minime informatii privind autorul si opera lui). Aventurile lui Habarnam, publicate in 1954, povestesc aventurile para-stiintifice ale unui grup de "prichindei" curiosi si neastamparati, aventuri ce iau sfarsit (deocamdata) la intalnirea vitejilor exploratori cu o ceata de... "prichindute". Personal, nu mai tin minte din carte decat niste ilustratii (cred ca i-am venit de hac inainte sa fi invatat sa citesc!) si, din pacate, nici dramatizarea Mihaelei Michailov nu m-a ajutat sa-mi reamintesc prea multe: textul de spectacol nu construieste un cadru narativ articulat, ci se multumeste sa alature, pur si simplu, feluritele intamplari mai banale ori mai ciudate prin care trec eroii. Situatia este salvata, insa, de extraordinara plasticitate a imaginilor (scenograful Constantin Ciubotariu, artist pe cat de talentat, pe atat de modest, s-a intrecut pe sine in nascocirea de solutii neasteptate), de expresivitatea coloanei sonore (greu s-ar fi putut gasi un compozitor si "textier" mai potrivit decat Ada Milea), de intreaga desfasurare scenica, vioaie, plina de haz si, uneori, de poezie, care face ca atat copiii, cat si restul locuitorilor salii sa fie literalmente fermecati de spectacol. Mai "implicati" sau mai detasati, mai "prezenti" sau mai distanti (sunt convinsa ca succesul va contribui decisiv la "incalzirea atmosferei"), actorii izbutesc, la randul lor, un tur de forta: sunt copii fara sa se "copilareasca", precum ziceam mai sus, cu tot soiul de schime si chitcaieli. Alaturi de Pavel Bartos (Habarnam), "prichindeii" Marius Stanescu si Romulus Chiciuc, Mircea Constantinescu si Mugur Arvunescu, Ioan Batinas si Marian Lepadatu, Laurentiu Lazar, Gabriel Pintilei si Ionut Kivu si "prichindutele" - in ansamblu mai "silitoare" decat colegii lor - Adriana Trandafir si Rodica Mandache (delicioase), Dana Voicu si Ana Maria Moldovan, Catalina Mustata, Dorina Lazar si Paula Niculita ofera asistentei aproape doua ore de teatru agreabil si - repet cuvantul - inteligent. De teatru pe care copiii care intra acum pentru prima oara in "templul Thaliei" cu siguranta isi vor aminti, cand vor fi mari.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
