Intre Solaris 1 si Solaris 2 diferenta este cea dintre revelatie si demonstratie. Nu ar fi prima data cand remake-ul american distruge "corola de minuni"...
Un adevarat film cult pentru mai multe generatii, Solaris-ul lui Andrei Tarkovski ramane parabola ce-si autogenereaza semnificatiile prin chiar simplitatea absoluta, prin austeritatea paroxistica, prin metafizica enigmaticului si hipnoza echivocului. Insolita nostalgie a iubirilor pierdute, amoroase ori paternale, se pastreaza intacta, gravitand perpetuu in nesfarsitul spatiu amniotic dintre Omenire si Dumnezeire.
La interval de trei decenii, prolificul Steven Soderbergh, cu 30 de ani mai tanar decat nemuritorul cineast rus, se hazardeaza sa atace acelasi roman al polonezului Stanislaw Lem, incurajat de catre colegul canadian autor de populare succese, James Cameron, pentru moment aflat pe tusa in calitate de producator. Asumandu-si mai multe compartimente, Soderbergh "lucreaza" metodic si fara complexe ecuatia inefabilului pe care o epuizeaza in 95 de minute. Sarmantul George Clooney (suparator de ...Clark Gable in suferinta sa de suprafata !) isi ia in serios profesia de psihiatru pe Pamant ca si in Cosmos. Daca ploaia din start (ce va deveni laitmotiv al numeroaselor, distinct colorate si tot mai explicite flash-back-uri terestre) parea de bun augur, semnalul de alarma al rateului se intrevede cand la usa-i suna doi indivizi cu infatisare de (sic) KGB-isti. Astfel flancat, eroul urmareste o inregistrare video (obsesia lui Soderbergh !) in care un anost Ulrich Tukur (nu de mult Kurt Gerstein din frisonantul Amen al lui Costa Gavras ) depune marturie de asta data despre o situatie incalificabila la bordul unei navete spatiale. Aventura angoaselor S.F. incepe in acorduri celeste, dar cu ingrediente banale, de policier galactic oarecare, plus elementele de political correctness apasat impuse prin intransigenta fiziciana de culoare si instabilul ei coechipier. Reteta hollywoodiana e respectata scrupulos, la cantitatea de psihanaliza implicita se adauga un surplus de filosofie mistica simplista. Protagonistului i se administreaza in timp morala, ilustrata prin "clasica" atingere a unui Dumnezeu copil, care-l absolva de culpabilitati. Happy-end-ul lasa loc la speculatii malitioase legate de etica omului de stiinta ce trebuie sa-si cenzureze trairile intime. In cazul de fata, materializate prin aparitia repetitiva a oftalmicei Natascha McElhone, senzuala sotie virtuala, identificata printr-un efect chimic precizat in termeni de specialitate. Miza conflictului de interese personale si responsabilitati umanitare e contaminata de un alt cvasipragmatic cliseu al cinematografului transoceanic din totdeauna - viata de apoi. Astfel ca finalul e de un involuntar haz de necaz: beneficiarii fericirii vesnice sunt...clonele. Ultimul cuvant il are derizoriul ce plaseaza pelicula in categoria B. Poate si pentru ca e al 13-lea titlu in filmografia lui Soderbergh, iar invocarea lui Dylan Thomas n-are cum salva altceva decat versul deja consacrat: "And Death Shall Have No Dominion / si moartea nu va triumfa"...
Solaris. SUA 2002. Regie, scenariu, imagine, montaj: Steven Soderbergh. Cu: George Clooney, Natascha McElhone, Jeremy Davies, Viola Davis, Ulrich Tukur. Distribuit de: InterComFilm Romania. Data premierei: 7 martie 2003.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
