Exista, in randul definitiilor - nu foarte originale - care i se dau teatrului, cateva care revin mereu. Teatrul este, se spune adesea, o arta sincretica (adunand, adica, si contributii de sub jurisdictia altor muze decat Thalia si Melpomene), teatrul este o arta a contactului viu cu publicul, teatrul este, in fine, o arta colectiva. Prin aceasta din urma caracterizare se subintelege indeobste faptul ca la existenta actului scenic participa un numar mai mare de oameni decat, de pilda, la scrierea unei cartI, cioplirea unei statui sau proiectarea unei cladiri.
Mai rar se are in vedere faptul ca teatrul s-a nascut o data cu aparitia pe scena a celui de-al doilea actor, antagonistul (pana atunci, existase doar corul, din care se desprinsese la un moment dat un prim "solist", protagonistul). Lucrul este cu totul trecut cu vederea astazi, cand au capatat mare raspandire spectacolele cu un singur actor, numite de unii recitaluri, iar de altii (sau de aceiasi, dupa caz) one-man-show-uri.
De ce se apuca un actor - care la scoala invata, inca din primele zile, cum sa "intre in relatie" cu ceilalti -, un actor care este, mai intotdeauna, angajat intr-un teatru, asadar membru al unui colectiv, de ce se apuca, zic, sa faca de unul singur un spectacol e o intrebare careia nu-i prea complicat sa-i dai raspuns: deoarece simte ca "nu e servit" de rolurile in care il distribuie altii. Deoarece doreste sa le arate spectatorilor (dar si criticilor, dar si colegilor) ca "poate mai mult" sau, oricum, altfel decat cred ei toti. Exista, in aceasta incercare, o doza uriasa de curaj, o doza mare de incredere in sine, adeseori, si o doza considerabila de inconstienta, cateodata. Problema e ca nimeni - nici chiar el, omul in chestiune - nu poate fi dinainte sigur cum va fi perceput de auditoriu fiecare dintre aceste ingrediente...
La Teatrul de animatie "Ariel" din Targu-Mures (despre care voi scrie odata si-odata mai pe larg, pentru ca merita) se desfasoara, pentru publicul adult, un program numit "Underground"; probabil, dupa locul unde sunt amplasate multe dintre montarile realizate sub acest generic: la subsol. In cadrul acestui program, Gavril Cadariu (care este si directorul teatrului) a pus in scena o monodrama a scriitoarei Alina Nelega (care ii este si sotie), intitulata Hess si produsa in cooperare cu Fundatia Dramafest. Este un text ce evoca, intr-o structura si o scriitura intens poetice - latura pur ideologica a chestiunii ramane de discutat -, ultima (presupusa) zi de viata, inaintea sinuciderii, a lui Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler si erou al unui episod straniu (in 1941, ajunge, singur la bordul unui avion, in Marea Britanie), intemnitat, pentru crime de razboi, vreme de peste 40 de ani. Hess e jucat de Nicu Mihoc - actor pe care il stiam mai ales in roluri de june-prim - cu precizie si subtilitate, dar si cu o anumita monotonie expresiva, slabiciune imputabila deopotriva actorului si regizorului.
Dimpotriva, exclusiv interpretei trebuie sa i se reproseze tot ce este reprosabil in spectacolul Vreau sa fiu actrita! dupa Roberto Mauro, realizat de Anca Sigartau sub firma Teatrului "Bulandra". Este vorba despre textul unui autor american (nascut in 1946), text destinat, daca bine am inteles din multicolorul caiet-program, studentilor-actori. Asa si arata piesa, care imagineaza o tanara foarte hotarata sa ajunga pe scena... unde nu e prea clar ce anume o impiedica sa urce, afara, eventual, de lipsa ei de inzestrare. Pentru o actrita cu biografia profesionala a Ancai Sigartau - care a jucat, printre altele, roluri precum Irina din Trei surori, Puck din Visul unei noptI de vara, Wendla din Desteptarea primaverii - este, limpede lucru, prea putin, chiar daca ea imbogateste (banuiesc) rolul aratandu-si calitatile muzicale si, chiar, coregrafice. Am vazut-o, mult mai aproape de ceea ce a vrut sa dovedeasca prin acest spectacol, intr-o montare regizata acum vreo 8 ani, tot la "Bulandra", de Ileana Carstea-Simion, unde, alaturi de Luminita Gheorghiu, Anca Sigartau se "desfasura" super-concludent.
Lipsa unui "ochi" dinafara se simte si in recitalul oferit, in subsolul Clubului Prometheus, de catre Tamara Cretulescu, actrita (apreciata) a TNB. Requiem pentru un vis, adaptare dupa o povestire a Ninei Berberova intitulata Acompaniatoarea, e confesiunea unei pianiste mediocre care, traind in umbra unei celebre cantarete de opera, incearca sa guste din glorie fie si cu pretul unei jalnice tradari. Este un text extrem de, cum se spune, ofertant, pe care actrita il frazeaza corect si convingator, dar cu mimica si gestica adecvate unei sali normale de teatru, nicidecum spatiului aglomerat si... convivial de la Prometheus. Fara indoiala, un regizor i-ar fi semnalat aceasta nepotrivire; sau, totusi...?
Oricum, prezenta directorului de scena Sorin Militaru, realizator al unor bune spectacole in spatii neconventionale, nu pare sa-i fi daunat catusi de putin minunatei actrite care este Coca Bloos. Tot la Clubul Prometheus, ea ofera un admirabil one-(wo)man-show pornind de la textul unei autoare austriece al carei nume nu am izbutit sa-l aflu. Ich bin Ophelia (Eu sunt Ofelia) provine, de asemenea, dintr-o proza si imagineaza un monolog al nefericitei eroine shakespeariene, care "ne spune adevarul" despre intamplarile de la Elsinor vopsindu-i in culori intunecate si pe dulcele print, si pe autorul-parinte al amandurora. Coca Bloos da glas acestei comico-triste marturii cu extraordinara naturalete ce-i este proprie, cu haz, cu autoironie, cu emotie... Intr-adevar, spectacolul unui singur om!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
