– Stimată doamnă Simona Antonescu, aţi câştigat anul trecut Concursul de debut al editurii Cartea Românească şi în primăvara lui 2015 romanul a apărut pe piaţă. Aţi declarat, cu emoţie: „Trăiesc un vis. Acum ştiu exact cum s-a simţit Cenuşăreasa când dovleacul s-a preschimbat în caleaşcă, iar încălţările ei rupte au devenit condurii de argint. Atunci când am aflat că «Fotograful» a câştigat concursul Editurii Cartea Românească am trăit exact acelaşi sentiment ca atunci când am auzit: «E băiat!». Se năştea, chiar se năştea cu adevărat!... Încerc să mă adun.” Presupun că, între timp, v-aţi obişnuit cu gândul că sunteţi scriitoare. Vorbiţi-ne despre debutul dvs.
– Încă nu am câştigat denumirea – foarte onorantă şi dorită de altfel – de scriitoare. Drumul este încă lung până acolo. Totuşi voi păstra în sertarul secret cu comori cuvântul pe care mi l-aţi dăruit. Debutul a fost „stârnit” de un eşec la care nu mă aşteptam, într-un concurs literar. În urmă cu doi ani viaţa mea părea să facă loc, în sfârşit, unei iubiri vechi, din copilărie – scrisul. Îmi făcusem cont pe un site literar şi mă împrieteneam cu oameni care aveau aceeaşi pasiune ca şi mine. Postam câte un text şi eram fericită când cineva găsea timp să lase pentru mine un comentariu. În aceeaşi perioadă a fost lansat concursul despre care vorbeam mai devreme. Ar fi trebuit să scriem un text (nu ştiu dacă îmi mai amintesc corect, cred că erau 5.000 de semne) despre doi tineri surprinşi într-un instantaneu de un mare fotograf francez, undeva într-un tren din România, pe la 1975. Scopul întregului concurs era ca tinerii de atunci să-şi dezvăluie identitatea. Ideea m-a încântat şi am pornit la treabă cu mari speranţe. Am terminat povestirea în aceeaşi seară, dar am petrecut următoarele trei seri încercând să o fac să încapă în cele 5.000 de semne. Atunci a fost pentru prima oară când mi-am privit un text cu ochi critic, încercând să descopăr la ce se poate renunţa. Povestirea mea nu a atras atenţia nimănui. Acesta era un lucru nou, pentru că eram obişnuită să mi se recunoască meşteşugul într-ale scrisului – e drept că numai în familie şi printre prieteni, dar m-a curentat puţin. M-a ambiţionat. M-a şi speriat un pic. Mă gândeam că poate, totuşi, pasărea frumoasă a inspiraţiei nu rămâne la nesfârşit pe umerii tăi, aşteptându-şi rândul. Mi-am suflecat mânecile şi mi-am vărsat revolta asupra organizatorilor acelui concurs: „Îmi caut eu ce fotografii doresc şi scriu cum îmi place, în câte semne vreau!”. În seara aceea am găsit articolul despre primii fotografi din România. Se vorbea despre Carol Pop de Szatmari, Franz Dushek şi Franz Mandy. Am rămas cu ochii la portretele realizate de Franz Mandy. Cu toate că fotografiile aveau uneori detaliile şterse, întotdeauna ochii rămăseseră vii. Nu-mi puteam dezlipi privirile dintr-ale lor. A doua seară am scris cele dintâi pagini, acelea cu care începe cartea Fotograful Curţii Regale, şi care chiar au rămas neschimbate, de atunci. Poate că este numai imaginaţia mea, dar aveam senzaţia că acest Franz Mandy este în spatele umărului meu atunci când mă cufundam într-o fotografie de-a lui. Nu avea importanţă subiectul fotografiei, îl auzeam pe autorul său vorbindu-mi. S-a întâmplat să fiu încurajată de câţiva oameni foarte inimoşi, iubitori de literatură, prietenii de pe site-ul literar, care cereau continuarea. Nu ştiam ce încep. Priveam nişte fotografii şi credeam că le ştiu poveştile. Franz Mandy a devenit – în carte – Franz Mayer. Foarte curând însă lucrurile au început să se complice, pentru că detaliile de care aveam nevoie necesitau documentări mult mai serioase decât ceea ce făcusem pentru cele dintâi pagini. De la punctul acesta a început cu adevărat munca la roman. Scrisesem până atunci la un birouaş mic aşezat într-un colţ al sufrageriei, iar ai casei treceau în vârfurile picioarelor prin spatele meu. Dar treceau. Am înghesuit birouaşul în dormitor şi am închis două uşi între mine şi restul casei, astfel încât bietul Franz să nu se mai sperie la fiecare mişcare. Documentarea în sine a fost o perioadă minunată. Erau zile în care chiar trăiam în 1880. Când totul a fost gata îmi imaginam că odată, cândva, manuscrisul va fi publicat la o editură mai mică pe care voi reuşi să o conving. Încercam să fiu pregătită pentru o perioadă de aşteptări lungi. Câştigarea Concursului de debut al Cărţii Româneşti a fost cea mai frumoasă surpriză pe care am primit-o. Câteva zile nu mi-am putut şterge de pe faţă un zâmbet nu tocmai inteligent, mai degrabă uşor buimac. Ai mei toţi – familie, prieteni – se bucurau în jurul meu zgomotos, sănătos, şi din când în când îmi zgâlţâiau câte un umăr: „Te publică!”.
– Cartea conţine şi câteva fotografii, ceea ce este un lucru mai rar întâlnit la un roman. Cum au ajuns acestea să facă parte din carte?
– Fiecare capitol a fost scris pornind de la o fotografie veche, care a rămas „la vedere” pe lângă mine pe toată perioada scrierii capitolului respectiv. Toate aceste fotografii se găsesc la începuturile capitolelor, în carte. Mi s-a părut important să ofer cititorilor întreaga experienţă, inclusiv fotografia, mai ales că uneori textul conţine mici trimiteri la detalii din fotografie, delicii pentru cititorii cu înclinaţii de detectivi. Am găsit foarte multă înţelegere şi suport din partea editurii, şi fotografiile au apărut în carte. Unele sunt realizate chiar de către Franz Mandy, artistul fotograf care a existat în realitate. Coperta, de exemplu, este o fotografie făcută de Franz Mandy în salonul de muzică de la Peleş. Personajul central al fotografiei este Regina Elisabeta, iar la pian se află George Enescu – un George Enescu foarte tânăr, aflat sub protecţia Reginei.
– Aţi urmat studii de politehnică. Cum aţi ajuns de la chimie la literatură?
– De fapt am ajuns invers, de la literatură la chimie. În primii ani de viaţă visam să mă fac: educatoare atunci când eram la grădiniţă, învăţătoare atunci când eram la şcoală şi profesoară de română atunci când am ajuns în clasele mai mari. Pe vremea copilăriei mele, pe măsură ce creşteam lucrurile deveneau din ce în ce mai grele, erau anii 1980 – 1989. Ca toţi părinţii care au crescut copii în perioada aceea şi ştiu despre ce vorbesc, şi părinţii mei aveau puse la punct câteva planuri care ar fi trebuit să ne asigure nouă un minimum de protecţie în faţa vremurilor. Planul pentru mine a fost chimia. Fiindu-mi însă departe de suflet, nu am ajuns să profesez cu adevărat decât o perioadă foarte scurtă. Astăzi mă întorc la iubirea mea dintâi, scrisul, nu venind dinspre chimie, ci venind dinspre... viaţă.
– Ce v-a atras la fotografii secolului al XIX-lea?
– Sfârşitul de secol XIX mă încântă. Este o perioadă pe care o asemuiesc unei adolescenţe avântate, rebele şi curate. Parcă toate tainele lumii se arată singure, de bunăvoie, ochilor de adolescent. Apăruse pe lume electricitatea, şi odată cu ea totul începea să devină mai uşor, totul prindea tentă de joacă, butonul şi maneta luau lumea în stăpânire. Toate spiritele pline de imaginaţie au trăit atunci o perioadă favorabilă. Fotografii, cei mai curajoşi dintre vechii pictori, au făcut, atunci, parte dintre aceia pe care timpurile i-au favorizat. Fotografiile lor ne fascinează astăzi nu numai pentru că sunt vechi, ci şi pentru că tot acest entuziasm şi pasiunea cu care lucrau au rămas imprimate, cumva, pe hârtia fotografică. Poate că totuşi este ceva adevărat din vechea credinţă a indienilor că sufletul omului este furat atunci când i se face o fotografie. Priviţi fotografiile din anii 1880 direct în ochi, şi spuneţi-mi că nu se găseşte suflet acolo! Mi-au plăcut dintotdeauna fotografiile vechi, şi prin ele am ajuns la autorii lor. În spatele fotografiilor unor bucureşteni din alt veac se poate ghici sufletul şi viaţa celui din spatele aparatului de fotografiat. Un om tributar şi el, ca absolut toţi ceilalţi, celor omeneşti: avea cu siguranţă temeri, avea neîmpliniri care-l măcinau, avea mici secrete pe care le credea în siguranţă şi avea puteri de care nu era conştient. Un om obişnuit.
– Mulţumită colaboratorului Ziarului de duminică, Emanuel Bădescu, ştim multe despre primii noştri fotografi, inclusiv despre „fotografii regali” (erau mai mulţi care primiseră această demnitate). Dvs. v-aţi oprit la unul singur sau aţi făcut o sinteză între ei?
– Este adevărat că titlul de Fotograf al Curţii Regale îl deţineau mai mulţi artişti fotografi, la vremea aceea. Primul meu contact cu lumea „fotografilor cu blazon” de la sfârşitul secolului XIX a avut loc, cum spuneam, datorită acelui articol scurt, dar îmbogăţit cu multe fotografii, găsit pe un site. Articolul se numea chiar aşa, „Primii fotografi din România”. Fotografiile unuia dintre ei însă mi-au atras atenţia cu deosebire, fără să ştiu nici astăzi să explic foarte clar motivul. A fost ca şi cum până atunci privisem fotografii, iar dintr-o dată unul dintre cadre a prins viaţă, transformâdu-se în film. M-am întors la numele fotografului: Franz Mandy. Nu erau prea multe detalii despre viaţa lui. Deţinea titlul de Fotograf al Curţii Regale, se specializase în fotografii cu copii şi se remarcase prin introducerea platinotipiei la noi. Fotografiile lui mi se păreau atât de încărcate cu poveşti iar informaţiile pe care istoria le păstrase despre el atât de puţine – o mare nedreptate, mi-am spus. Franz Mayer, personajul din Fotograful Curţii Regale, are ca punct de plecare pe acest artist fotograf care a existat în realitate.
– Este fotograful un om de artă? Dacă da, cât de mult subiectivism este în opera lui de artă?
– Fotograful este categoric un om de artă, pentru că transmite emoţii prin produsul muncii şi al inspiraţiei sale. Ca orice artă, şi arta fotografiei este supusă subiectivismului, pentru că o fotografie reprezintă felul în care artistul fotograf a văzut colţul acela de lume, la un moment dat. Ca ucenicul vrăjitor, amestecă lumini şi unghiuri de a privi lucrurile până când imaginea surprinsă spune exact ceea ce doreşte el să spună. Ceea ce i-a spus mai întâi lui, în taină.
– Cât în cartea dvs. se bazează pe documente şi cât e ficţiune?
– Pe clapeta cărţii se află câteva cuvinte: „Adevărul cuprins în această carte depinde de fiecare cititor în parte. Fiecare dintre dumneavoastră va decide unde se termină istoria şi unde începe ficţiunea”. Documentarea a fost făcută în special pentru părţile care surprind cadrul în care au loc poveştile de viaţă ale personajelor. Pe parcursul documentării am aflat chiar întâmplări reale din anii aceia, ştiri din ziarele vremii, pe care le-am folosit. Restul am completat cu întâmplări trăite sau numai povestite de bunicii mei, ori cu scene din viaţa care mă înconjoară, toate „transplantate” în urmă cu mai bine de un secol. Până la urmă, cred că nimic nu este ficţiune în carte. Cineva a trăit cândva toate cele scrise acolo, numai că în alte vremuri, sau cu alt sfârşit, ori poate cu alt început.
– Aveţi vreo nostalgie, cum pare, după lumea din timpul primilor noştri fotografi sau lumea mai calmă de acum mai bine de un veac?
– Timpul are acest obicei de a şterge neajunsurile şi a păstra numai lucrurile frumoase şi bune. Sau dacă păstrează neajunsurile, atunci le pune şi acelora, cu toleranţă, o aură caldă. Sunt convinsă că nu aş fi găsit nimic plăcut în traversarea Podului Mogoşoaiei cel cu scândura umflată de apele din primăvară, ori a Pieţei Teatrului înecată de noroaiele lunii mai. Dar, atunci când mă gândesc la anii aceia, primele lucruri care îmi vin în minte sunt mănuşile de dantelă, umbreluţele ce fereau obrazul de soare şi felul înţelept în care fiecărui lucru i se acorda un timp al său. Da, tânjesc după o lume mai calmă şi după scara de valori a altui secol. Dar o fac ţinând piept cu succes lumii acesteia de astăzi, apreciindu-i părţile bune şi aşteptând cu răbdare ca cele mai puţin bune să fie estomptate, la rândul lor, de trecerea vremii.
– Abia apărută, cartea dvs. a şi stârnit comentarii. Unul dintre cei care s-au oprit asupra ei scria „Cartea sa aminteşte de modul în care Cristian Teodorescu a readus în actualitate istoriile Medgidiei”. Dvs. cum vedeţi lucrurile?
– Alăturarea, chiar şi în trecere, cu numele domnului Cristian Teodorescu este foarte măgulitoare pentru mine. În ceea ce priveşte actualizarea unor istorii de demult, îmi doresc ca cititorii să se apropie cu înţelegere de iubirile, neîmplinirile, durerile sau izbânzile unor semeni ai lor de acum mai bine de un veac. M-aş bucura să aflu că am reuşit să împac generaţiile între ele – nu generaţii consecutive, ci cumva sărind peste vreo trei-patru. Am încercat să pun în lumină lucrurile care nu s-au schimbat şi nici nu se vor schimba, în aşa fel încât doi domni ai zilelor noastre care plac aceeaşi domnişoară să se recunoască în duelgiii din carte, două şcolăriţe aflate la anii celor dintâi îndărătnicii să chiulească de la ore împreună cu elevele din carte, iar o soţie care îşi ia rolul în serios să-şi afle o confidentă în Anna lui Franz. Emoţiile noastre nu se schimbă. Trăirile rămân aceleaşi. Numai noi ne perindăm rând pe rând pe la fiecare în parte, întârziem o vreme într-o iubire, trecem de acolo printr-o durere, o lăsăm şi pe aceea în urmă şi ne mutăm într-o bucurie. Emoţiile pe care le-am străbătut păstrează urme din noi. Acolo, într-o mare bucurie sau într-o mare durere, ne putem întâlni cu cei de demult, care au lăsat la rândul lor urme. Cred cu tărie că ne bucurăm la fel ca acum o sută de ani, şi ne doare la fel.
– Aveţi, de mai multă vreme, un blog în cadrul unui site literar, în care aţi postat nenumărate proze care vă arătau forţa dvs. şi frumuseţea scrisului, înainte de debut. Veţi transforma acele idei şi acele proze/notaţii/gânduri în cărţi?
– Unul dintre textele „dospite” acolo chiar a crescut ca un cozonăcel. Mă aştept ca multe dintre ele să se arate, până la urmă, a fi altceva decât păreau atunci când le-am scris. În ultimii doi ani am învăţat că planurile pentru scris nu trebuie să fie foarte strict fixate. Nu este nevoie. Am observat că lumile spre care deschizi o uşă scriind o poveste mică, un text de câteva pagini, continuă să trăiască chiar şi după ce tu crezi că ai pus punct. Te întorci după o vreme la ele şi ai surpriza să constaţi că lucrurile au avansat în lipsa ta. Nu-ţi rămâne decât să scrii mai departe, ca să-i ajungi pe ei din urmă. Este nevoie numai de timp. Şi de răbdare.
– Încă o scriitoare din Ploieşti, după Viorica Răduţă. Mai mult, aflu din biografia dvs. că aţi urmat cursurile liceului Constantin Dobrogeanu Gherea, acelaşi care se înfiinţa când intram eu la liceu, la sfârşitul anilor ’50... A însemnat sau înseamnă ceva pentru dvs. acest oraş, credeţi că vă poate influenţa în ce scrieţi? Are locul în care s-a născut sau în care trăieşte un scriitor vreo influenţă asupra operei lui?
– Fiecare oraş are o personalitate a lui care este dată, cumva, de suma caracteristicilor celor mai puternice ale locuitorilor săi. Locul în care trăim îşi pune amprenta asupra noastră, sunt convinsă de acest lucru. Sunt amprente pe care fiecare le purtăm în noi, conştient sau nu, şi care contribuie uneori la luarea deciziilor. Totuşi un loc, un oraş, te poate primi sau nu, te poţi simţi „ca acasă” sau stânjenit, poţi simţi că nu este locul tău acolo. În cazul meu, întâlnirea cu Ploieştiul a fost una fericită. Cu liceul este un fel de poveste în două acte. Liceul avea o clasă de filologie şi una de bio-chimie. Actul I: am plâns la treapta întâi pentru că examenul pentru clasa de filologie se dădea chiar alături, în vreme ce eu dădeam examen pentru clasa de bio-chimie. Actul II: am plâns la treapta a doua pentru că examenul pentru clasa de filologie se dădea, evident, chiar alături. În general mă împăcasem cu explicaţiile date de părinţi şi îmi asumasem drumul acesta. Dar să ştiu că fetele de la filologie dădeau examen chiar în clasa de alături era prea mult pentru mine. Astăzi zâmbesc la amintirea lacrimilor de atunci, de la înălţimea unor experienţe care m-au învăţat că nu întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă. Cu locul naşterii este iarăşi o poveste. Sunt născută în Galaţi, pe malul Dunării. Am locuit acolo numai şase ani, dar m-am simţit foarte mult timp dezrădăcinată după ce am plecat. Am dus dorul locurilor acelora ani în şir. Mă refugiam în minte în curtea bunicilor din Galaţi, ori de câte ori mă loveam de câte ceva. Peste ani am avut ocazia să mă reîntorc în oraş, dar nu am mai regăsit nicăieri locurile pe care le păstram eu în amintire. Am trecut chiar pe strada pe care locuiseră odată bunicii mei. Parcă nici nu era acela locul. Şi am înţeles atunci că, de fapt, locul căruia îi duceam dorul şi unde mă retrăgeam ca să-mi refac puterile era de fapt copilăria dintâi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
