Toti avem câte una, câte o colivie din asta in cap, cu fluturi, insa nu vrem sa recunoastem. Iar când o facem, o facem arareori, cam, de pilda, tot de câte ori a fost Marea Britanie republica. Si atunci, parca in sila. Pentru ca, vorba unui domn aforist savuros si autor de satire otravite, „Ratacim cu totii, dar fiecare rataceste altfel". Deci, putem sta cu totii fara nicio grija. Fiecare dintre noi avem rezervatia noastra de fluturi. Gargaunii personali. Sleahta de pitici care ne pateaza creierul. Obsesiile noastre de zi cu zi si de-o viata cu viata (mai senine, mai senile, mai curate, mai mizere, mai de spus, mai de nespus, mai nu vrea, mai ca se lasa... in fine!). Ele sunt lepidopterele noastre de sprijin. Papilionoidele.
Mariana Palea* isi face de lucru cu gratia unui artist pentru care frumusetea unui peisaj, misterul lui inseamna, de fapt, felul in care el, artistul, stie sa nu lase lumina lumii sa se naraveasca. Sa aleaga si sa pretuiasca clipa divina a fiecarei zile, oricât de banale, in care lumina este egala siesi, neschimbata, aidoma cu cea din momentul Facerii. Peisajele Marianei Palea sunt alese intentionat in zori sau in amurg, atunci când lumina face exercitii de indumnezeire. De aceea, ele par bucati rupte din Cer, adevarate regiuni autonome ale Raiului. Sectoare ale Paradisului in care nu e nevoie sa se petreaca nimic. Caci miracolul este aproape banalizat, desacralizarea nu are loc ca proiect demonic, Doamne fereste, ci dimpotriva, frumusetea este cea care pogoara incet, linistita in legitimitatea ei, pe umerii lasati ai privirii coplesite. Indiferent inspre ce parte se asaza sevaletul artistei (Dunarea la Cazane, gradina Bisericii Stavropoleos, Orsova, Mraconia sau Mediterana), penelul ei lasa pe pânza o urma insesizabila de lumina nepamânteana. O ceata discreta ca o pânza dincolo de care nu avem voie sa mai ghicim nimic. Totul pare sa fie de-ajuns, exact pâna la otios. Partile ii sunt suficiente intregului.
Hipersensibilitatea artistei, altfel spus, firea ei usor impresionabila face ca si tehnica incuviintata sa fie aleasa anume. Senzitivitatea fragila a unei priviri totusi prudente (care are grija sa nu alunece in glamoros!) impinge culorile spre o elasticitate spectaculoasa. Pasta este intinsa bine, cu migala si rabdare pâna la transparenta, fara insa ca detaliile sa piarda cumva din contur. Ci dimpotriva. Astfel ca realitatea pe care ea o transfera este afectata. E, de fapt, o suma de afecte. Priviti, spre exemplu, tabloul ce reprezinta gradina si curtea Bisericii Stavropoleos (foto 2)! Câta supusenie a spiritului si câta chibzuinta a adoratiei! Pluteste acolo, peste tot acel spatiu ecleziastic, o plasa deasa, imaculata si stravezie, ca un fum subtire si bine intins, ori ca un abur de azima, care te face sa tresari si sa-ti aduci aminte imediat ca autoarea a studiat pictura la clasa maestrului de lumina Horea Pastina.
Toamna este anotimpul predilect al Marianei Palea, pentru ca ea ii da atunci libertatea de a-si dinamita zagazurile si de a intra vijelios in nuantele cromatice specifice, de la galben-auriu, pâna la rosu vermillon sau englez, ambientat cu slabe pâlpâiri de verde. In peisajele autumnale se simte ca un resort interior bine strunit pâna in acel moment se declanseaza brusc, lasând nostalgia sa ereze intr-un voluntariat fara orice urma de control. Atunci, in secunda aceea, artista devine ea insasi un afect. Fara sa vrea, a melancolizat peisajul, care, la rândul lui, se intoarce cu fata spre noi. Avem, in fapt, a face cu ceea ce specialistii numesc „adecvarea plastica". Descoperirea celei mai atragatoare si eficiente formule de limbaj. Prin care comunicarea se face la fel de indaratnic si, totodata, la fel de gratios si diafan ca si, sa spunem, zborul unui fluture intr-o poiana.
Si, uite-asa, am ajuns la al doilea motiv pentru care artista e gata-gata sa cada intr-o pozitie suspecta de manierism (dar, la fel ca si in primul caz, n-o face!). Fluturele. Si n-o face pentru ca judecata ce se impune este, credem, simpla: atunci când câteva tablouri sunt intitulate explicit si „rigurostentativ", „Sarutul fluturelui", „Fluture rosu" sau „Fluturele galben", e imposibil sa nu rasara pe marginea privirii semantice a artistei zimtii unei autoironii muscatoare. Provenite, fara indoiala, din bogate zacaminte de inteligenta. Cum ca ei, fluturii, omeniti cum se cuvine si ocrotiti in colivia meningiala, ar putea fi, asa cum supuneam si noi, la inceput, atentiei, doar imaginea necesara a unei desfrânari nelicentioase. Pe care fireste ca o ascundem cu grija in cutele adânci ale sipetelului nostru psihanalizabil.
Dar daca nu e asa si e altminteri, atunci criticul e gata numaidecât sa intre in panica si sa scrie un alt articol. De asta data insa, precum spunea cândva hâtrul Serban Cioculescu, „cu mustar la nas"!...
*) - Mariana Palea, pictura, Galeria Simeza
amza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
