Sfarsitul inocentei sau poezia amara a unei nopti in Portland

Nici lumea skaterilor in sine - mai mult, totusi, decat un simplu cadru al evenimentelor -, nici incidentul care reseteaza de la un anumit moment traseul sufletesc al eroului nu reprezinta miezul spiritual al celui mai recent film al lui Gus Van Sant. In fapt, Paranoid Park este un poem cu accente onirice, o contemplare tandra a emotiilor confuze, apasate si obsesive care incearca si incarca sufletul adolescentin. Un regizor precum Van Sant, care a avut intotdeauna o propensiune pentru aceasta varsta decisiva a evolutiei (de care s-a ocupat in special in Gerry, Elephant si Last Days, dar si in To Die For - macar colateral), are toata rabdarea necesara pentru a urmari contorsionarile sufletesti ale eroului sau si tot talentul imens de-a le structura superb intr-un recipient liric de o frumusete rara. Mai mult decat incidentul care confera accente dostoievskiene povestii conteaza amestecul ametitor de vis, insingurare, deruta, interioritate, cautare a raspunsurilor, mila, frica, soc al initierii, autocontrol, tristete, dar si un soi de nepasare inghetata pe care le incearca adolescentul Alex. Gus Van Sant infasoara si desfasoara - tacticos si genial - toate aceste stari intr-o cadenta speciala, perfect sincronizata cu o coloana sonora remarcabila, rarisima, care scalda generos povestea (fragmentul La Chambre Blanche din Simfonia a 9-a de Beethoven, neuitatele compozitii ale lui Nino Rota din Amarcord si Giulietta degli Spiriti, alternand cu tulburatoare balade pop). Ravasitoarea imagine creata de un artist precum Christopher Doyle (operatorul lui Wong Kar Wai la In the Mood for Love, 2046, Happy Together, Fallen Angels si Ashes of Time, al lui Pen-Ek Ratanaruang la Last Life in the Universe si al lui Van Sant la Psycho) si de Rain Kathy Li confera filmului o frumusete emotionanta, rar intalnita in ultima vreme pe ecrane. Cat despre partea adolescentina a distributiei, formata din neprofesionisti, alesi in urma castingului lansat de Gus Van Sant direct pe My Space, se muleaza perfect pe intentia acestuia de-a obtine naturalete absoluta in loc de ticuri si vedetisme. Gabe Nevine, pustiul de 16 ani cu bretonul in ochi si figura de o gratie rafaelita, este intruchiparea perfecta a lui Alex, adolescentul descumpanit care refuza sa-si piarda inocenta asaltata din toate partile (excelenta secventa de sex, de o raceala absoluta, intre el si majoreta dornica sa se laude ca si-a pierdut virginitatea). "Nimeni nu e, niciodata, pregatit pentru Paranoid Park" este avertismentul pe care i-l adreseaza lui Alex prietenul lui, inainte de a-l introduce in lumea misterioasa a skaterilor care incearca sa atinga cerul si libertatea cu placile lor. Iar filmul lui Gus Van Sant urmeaza frisonant acest avertisment, trezind admiratie, tandrete, melancolie si inca o multime de sentimente inexprimabile, pe care le veti descoperi singuri. Dar numai daca vreti cu adevarat. Pentru ca am vazut filmul nu la vizionarea de presa, ci in sala de cinema, alaturi de sase spectatori, dintre care au ramas pana la final doi. Pentru cei cu privirea deformata de filme de serie indoielnice, in care focurile trase de erou reprezinta intriga, iar orgasmele eroinei punctul culminant, filmul acesta al lui Van Sant poate reprezenta o incercare dura. Nu de alta, dar necesita concentrare, bucurie de-a contempla frumusetea, ceva lecturi si, mai ales, suflet si sensibilitate. Daca nu le aveti in bagaj, alegeti alt film sau stati acasa. Pana la urma, poate fi o forma de respect fata de ceea ce se numeste Cinema si difera de la cer la pamant de garniturile de serie bine asortate cu punga de pop-corn ori semintele "de bostan si de floare"