Activitatea Securitatii in anii ''50 ai regimului "democratiei populare" este in continuare putin cunoscuta si poate fi subiect manos pentru istorici si nu numai. Istoricul Mihaela Sitariu a incercat o asemenea "reconstituire" bazata pe dosarele 53/2, 100, 103, 114 din arhiva CNSAS, adica dosare datate 1957. In acel an, la un deceniu de la proclamarea Republicii Populare Romane, de Directiile regionale ale Securitatii anchetau in toata tara 1.471 de persoane carora li se intocmisera 148 dosare de grup si 594 de dosare individuale. O mare parte a celor arestati fusesera acuzati de agitatie cu caracter "dusmanos", participare in organizatii "subversive", instigare publica sau raspandire de manifeste. Din punct de vedere geografic, cele mai multe cazuri aflate in evidenta Securitatii in 1957 se inregistrau in regiunea Timisoara, aflata la granita cu Ungaria care trecuse prin revolutia din 1956, dar si in Regiunea Autonoma Maghiara, regiunea Stalin, Cluj si Bucuresti. Majoritatea persoanelor arestate in 1957, de catre directiile regionale ale Securitatii regionale, se faceau vinovate de "agitatie". Totusi, un numar de 31 de persoane domiciliate in regiunea Timisoara erau acuzate pur si simplu de "terorism".
Goana dupa "banditi"
AcuzaTiile de "terorism", "banditism politic" si "agitatie publica" erau intrebuintate in mod frecvent in procesele intentate persoanelor care se opuneau autoritatilor comuniste, iar condamnarile pronuntate vizau ani grei de inchisoare sau munca silnica. "Teroarea" era definita in Codul penal din 1955 ca "producere in scop de a schimba ordinea economica sau sociala in RPR" si era prevazuta de art. 209, alin.II. Mai mult, Decretul nr. 199 publicat in B.O. nr. 68 din 12 august 1950 facea referire la infractiunile care puneau in primejdie "securitatea statului", adica stabilitatea regimului comunist. Conform acestui decret, "faptele de teroare" savarsite in mod individual sau in grup erau pedepsite cu moartea. Tot cu pedeapsa capitala se pedepseau "tradarea de patrie", "trecerea in slujba dusmanului" si "aducerea de prejudicii" puterii de stat.
"Banditismul politic" implica un grup constituit din cel putin trei persoane care tulbura "linistea publica" si nu se "risipea" dupa trei somatii ale autoritatilor. Delictul de "violenta contra ordinii democratice" facea referire la "bande", sanctionand orice incercare de a schimba regimul comunist prin condamnare la ani grei de inchisoare.
In cautarea informatorului ideal
Recrutarea informatorilor a constituit o activitate constanta a Securitatii, schimbandu-se in timp doar criteriile avute in vedere initial pentru recrutare si tipologia informatorului. La sfarsitul anilor ''50, dupa o perioada in care Securitatea fusese interesata doar de extinderea retelei informative, fara a tine cont neaparat de personalitatea colaboratorului, s-a pus accentul pe calitatea agentilor recrutati. Securitatea a luat aceasta hotarare dupa ce a observat ca numarul informatorilor considerati necorespunzatori si abandonati egala sau era chiar mai mare decat numarul noilor informatori recrutati.
Pentru a usura munca de recrutare a securistilor s-au elaborat diferite norme, directive si instructiuni care aveau scopul sa lamureasca eventualele neclaritati privind crearea si dezvoltarea retelei informative. Astfel, un bun informator al Securitatii era un individ bine pregatit din punct de vedere politic si cultural, inteligent, sociabil, adaptabil la situatii critice.
In anul 1957, Alexandru Draghici relua aceasta tipologie, prezentandu-le sefilor directiilor regionale din Ministerul Afacerilor Interne un portret-model al informatorului. Acesta trebuia sa fie cult, sa posede o experienta a vietii, sa aiba un nivel corespunzator al cunostintelor generale si politice si sa actioneze pentru indeplinirea unor sarcini precise, clare si realizabile. Mai mult, un bun informator trebuia sa dea dovada de spirit de sesizare si initiativa, sa dovedeasca ca are aptitudini de culegere a informatiilor si sa pastreze secretul acestora. Securitatea urma sa excluda din randurile ei agentii cu abateri disciplinare, care "se dedau la furturi si betii", informatori "descompusi moral", unii dintre ei chiar cu antecedente penale.
Sefii directiilor regionale erau inmarmuriti de faptul ca, intr-un exces de zel, unii agenti fusesera recrutati, desi nu auzeau si nu vedeau bine! Actiunea de excludere a informatorilor, initiata la finele anilor 50, ii viza si pe cei care nu erau suficient de pregatiti din punct de vedere cultural. Astfel, cu ocazia sedintei de analiza a muncii infor-
mativ-operative din 1957, era citat cazul unui informator care nu mai citise o carte si nu mai vazuse un film din anul 1949! Alti informatori urma sa fie exclusi ca urmare a deconspirarii lor, fapt care atragea imposibilitatea de a mai da note informative folositoare Securitatii.
Existenta unui mare numar de informatori necalificati a fost considerata in anii ''50 drept o greseala in recrutare. Desi introdusi in agentura Securitatii din motive "patriotice", majoritatea informatorilor necalificati erau lipsiti de experienta necesara patrunderii in mijlocul "elementelor subversive", calitate esentiala pentru un informator calificat. Sarcina esentiala a informatorului consta in demascarea "dusmanului de clasa", oricat de "viclean si abil ar fi acest dusman", precum si strangerea de probe "nedezmintite" impotriva lui. Si aceasta deoarece, in "lupta pentru adevar", anchetatorii erau nevoiti sa se "razboiasca din greu cu arestatii".
"Munca" de descoperire a "elementelor dusmanoase" grupate in bande sau nu presupunea o vigilenta a securistului rasplatita prin diverse mijloace financiare si "morale". Astfel, o distinctie instituita in anul 1953 se acorda securistilor pentru "vitejia si abnegatia aratata cu ocazia lichidarii bandelor jefuitoare; pentru operatiuni curajoase si bine conduse in vederea prevenirii sau descoperirii infractiunilor; pentru conducerea exceptionala a operatiunilor privind prinderea infractorilor; pentru buna organizare a securitatii si militiei in lupta contra infractiunii si pentru apararea ordinii de stat; pentru serviciul ireprosabil adus de organele securitatii si militiei".
Razboiul anchetatorilor cu arestatii in anii ''50
AjutaTi de o retea vasta de informatori supusi unor noi exigente, securistii trebuia sa dea dovada ei insisi de constiinciozitate, meticulozitate, rapiditate si precizie. Ei urma sa apere in mod "constiincios" securitatea statului de "uneltirile dusmanilor interni si externi", sa caute "meticulos" retelele gruparilor care se manifestau impotriva regimului, sa descopere si sa nimiceasca "cuiburile de spioni, diversionisti si complotisti".
Securistii trebuia sa "curme in germene" actiunile dusmanilor regimului democrat-popular, stabilind "repede si precis" sursa pericolului pentru securitatea statului si lichidandu-l la timp. Indoctrinati astfel si pregatiti sa apere regimul comunist, securistii puteau trece la treaba.
O dovada vie a modului cum mergeau "trebile" Securitatii o constituia numarul persoanelor arestate si aflate in evidenta Securitatii. Astfel, la sfarsitul anului 1957, nu mai putin de 323.207 persoane urma sa fie luate in evidenta de catre organele operative ale directiilor regionale ale MAI. Cel mai mult aveau de "muncit" la acest capitol regiunile Cluj, Bucuresti si Timisoara, unde se manifestasera tulburari in toamna anului 1956, pe fondul izbucnirii miscarilor anticomuniste din Polonia si Ungaria.
Cei aflati deja in arestul Securitatii urma sa fie condamnati pe baza hotararii tribunalelor militare sau trimisi direct la Canal, cum a fost cazul a zeci de mii de persoane internate administrativ pe baza deciziilor ministerului de interne. Potrivit unui raport asupra "miscarii arestatilor" din semestrul intai al anului 1957, peste 50% din persoanele aflate in arestul Securitatii au ajuns sa fie condamnate de tribunale militare pe baza materialului provenit din anchete, consecinta evidenta a "muncii" depuse de securisti. Totusi, circa 30% din cei arestati de Securitate in 1957 se aflau acolo ca urmare a "muncii" informatorilor care ii denuntasera.
Unul dintre rapoartele Securitatii din 1957, analizand munca lucratorilor operativi si a informatorilor, remarca faptul ca aceasta se desfasura intr-un ritm "mai viu". Atat de viu, incat trei persoane retinute pentru infractiunea de agitatie publica prevazuta de articolul 327 c.p. decedasera in timpul anchetei! Acestui fapt, intamplat adesea in decursul anchetelor Securitatii, nu i se dadea o importanta deosebita, fiind considerat doar o consecinta a excesului de zel. Un motiv de ingrijorare insa il constituia faptul ca aproximativ 20% din persoanele arestate fusesera puse in libertate, dupa luni de zile de ancheta. In cazul lor, Securitatea nu reusise sa stabileasca care erau, de fapt, "activitatile dusmanoase" de care se facusera vinovati acestia!
O dovada clara a absurdului si arbitrariului care se manifesta in arestarile efectuate de Securitate reiese din directionarea acestora si din incalcarea cu nonsalanta a prevederilor legale. Astfel, desi codul de procedura penala prevedea ca durata medie a unei anchete de grup sa nu depaseasca doua luni, securistii nu izbuteau cu nici un chip sa se incadreze in termenul legal, anchetele prelungindu-se adesea cu mult peste acest termen. In 1957, unul dintre cazurile considerate arbitrare chiar de catre Securitate a fost cel al unui inginer din Craiova care fusese anchetat timp sapte luni, desi se stia de la inceput ca este nevinovat. Un alt caz dat ca exemplu negativ era cel al unui grup invinuit ca a raspandit "fituici cu caracter antipopular", in anul 1955. Desi ancheta stabilise ca cei trei indivizi arestati de Securitatea Timisoara fusesera trimisi chiar de catre organele de militie pentru a strange manifestele raspandite de persoane necunoscute, ei au fost retinuti timp de 77 de zile pentru cercetari.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
