Il mai tineti minte? Spre sfarsitul anilor '70, Sebastian Radovici era actor la Teatrul Odeon (Giulesti) din Capitala. Juca in perioada aceea in Paharul cu apa, in Haina cu doua fete, dar si in recitaluri de poezie "obositoare si pentru noi, interpretii, si pentru public". Nu a suportat multa vreme umilinta la care era obligata intreaga tagma actoriceasca de la noi si a evadat spre Vest, ajungand in Belgia, unde a devenit "actor adevarat". La sfarsitul lui martie 2008, s-a aflat in Bucuresti si astfel am putut realiza aceasta scurta, dar teribil de frusta confesiune. (Marcela Gheorghiu)
O masca plange, o masca rade...
Pe frontispiciul antic al fenomenului teatral existau aceste doua ipostaze, unite in expresia umana dintotdeauna.
In trecere prin Bucuresti, orasul meu natal, am avut ocazia sa regasesc acest adagiu. Totul a inceput prin a afla, imediat ce am ajuns, un tragic eveniment: recenta disparitie a unui vechi prieten si camarad, actorul Ovidiu Iuliu Moldovan... Cu greu as putea defini o personalitate atat de complexa. Era intruchiparea fortei aparent linistite sau, mai corect spus, a unei inteligente stapaniri a tumultului launtric. Sortit seductiei inca de la inceput, evita sa se serveasca de ea, de fapt evita sa se serveasca de tot ceea ce i-ar fi putut aduce vreun avantaj, asa cum faceau alti colegi. Lasa doar bogatia inimii si a mintii sa se strecoare discret si simplu in fiinta celuilalt. A disparut unul dintre ultimii boieri ai sufletului. O masca plange...
Al doilea eveniment mi-a fost prilejuit de vizionarea, la Teatrul Odeon, a spectacolului cu piesa Sunt propria mea sotie, de Doug Wright, iscusit pusa in scena de Beatrice Rancea. Spectacolul mi-a placut mult. Mi s-a parut a fi un vibrant mesaj de ingaduinta, de omenie si de neuitare a marsaviei, indiferent ce culoare ar avea aceasta - rosie sau neagra. Pentru mine, revelatia a reprezentat-o tanarul actor Mircea Constantinescu, care si-a construit personajul cu multa veridicitate, gratie si forta. Il seconda Sorin Gheorghiu, actor cu state vechi pe scena, la radio si la televiziune, cu aceeasi tensiune bine strunita, in linia clasicilor interpreti. O masca rade...
Complexul originii sociale
Am intrat la Institutul de Teatru I.L. Caragiale la inceputul anilor '50. Perioada dificila. Pot afirma ca am reusit cu... pile. Si intr-un fel a fost normal, fiindca, fiind taxat cu origine nesanatoasa, a trebuit sa-i contracarez pe ceilalti. Eram fiul unui cunoscut jurist cu o bogata activitate politic-umanista intre cele doua razboaie mondiale. Sebastian Radovici a pledat o serie de procese importante, devenind rapid o figura marcanta in baroul bucurestean, din care mai faceau parte celebrii Valjan, Perieteanu, Istrate Micescu - acesta din urma mai in varsta decat ei... Asa stand lucrurile, oricine isi poate inchipui ce dosar aveam eu. Era atat de prost, incat, la admitere, chiar si cu sustinatori ca Vlad Mugur, Ion Sahighian, Mony Ghelerter, Constantin Baltateanu, Gheorghe Timica, tot nu as fi intrat daca nu aveam un pic de talent.
Asa am ajuns la clasa profesorului Andrei Finti. Trebuie sa recunosc ca nu eram deloc in largul meu. Maestrul era amabil-retinut si riguros, iar eu - timid si stangaci, tarand, probabil, dupa mine complexul originii sociale. Abia acum realizez cat de utila mi-a fost severitatea lui de atunci. Fiindca el mi-a fortificat o sensibilitate (daca o aveam) din care a eliminat excesele "romantioase". Imi amintesc, de pilda, cum, la examenul eliminatoriu de trecere in anul II, Finti a plecat intr-o delegatie peste hotare. Ramasese doar asistenta sa Nuta Negreanu, o vajnica militanta, despre care se zicea ca fusese chiar crainica la Radio Moscova. Ei bine, in urma examenului cu pricina, au fost eliminati Nicole Saveanu - o foarte talentata colega, care purta si ea povara paternitatii compromise - si, culmea, Stefan Banica. La intoarcerea lui Finti, evident ca lucrurile s-au aranjat: maestrul, furios, l-a reintegrat imediat pe Banica si a eliminat-o pe asistenta Negreanu. Pentru Nicole, tinand seama de conjunctura epocii, n-a mai putut face nimic. Apropo de Finti, trebuie sa spun ca era un mare naiv, un autentic idealist pentru cauza noii societati. El chiar credea in viitorul aceleia; ulterior, s-a aratat putin dezabuzat, putin mahnit, ca toti idealistii. Mi-aduc aminte ca ii placea la nebunie sa se plimbe pe jos cu cate un fost elev. Asa s-a intamplat ca, dupa ce am devenit actor la Teatrul Nottara (pe vremea aceea, Teatrul Armatei), mergeam impreuna pe bulevard, spre Sosea; imi dezvaluia din nemultumirile lui si, in acelasi timp, imi incuraja inceputurile pe scena si la o emisiune TV muzicala, "Actorii canta". Acolo, mi s-a permis de catre redactorul-sef George Sbarcea sa "dizez" sansonete in limba franceza, ceea ce era aproape interzis atunci. Totul trebuia tradus in romaneste. Asa a facut Sasa Georgescu pentru Banica-senior versiunea romaneasca la Vous permettez, Monsieur, slagarul lui Salvatore Adamo.
Magie si visare
Dupa absolvirea Institutului, am plecat in turneu la mare cu spectacolul Steaua fara nume, piesa lui Mihail Sebastian, montat atunci, in 1955, de Mihai Dimiu si Sanda Manu. Imi aduc aminte ca, spre sfarsitul actului II, la scena mirificei descrieri a boltei ceresti cu puzderia ei de stele - poetica scena dintre Miroiu si Mona (adica eu si Sanda Manu) -, regia a venit cu un trouvaille, noi jucand direct spre public, in timp ce intre public si noi aparea un perete inchipuit, cu o fereastra mare deschisa spre cer. Moment frumos, idee reusita. Si, dintr-o data, buuum! Pana de curent! Ca la un semn, masinile unor spectatori, lasate in fundul gradinii (caci jucam in aer liber) au fost imediat orientate de soferii lor spre scena, aprinzand farurile si salvand momentul. Era dovada fuziunii cu publicul, intalnirea in magie si visare.
Primul teatru in care am lucrat a fost Teatrul Nottara, condus pe vremea aceea de Ion Sahighian. Pe langa piesele de circumstanta, politice, ale acelor ani, acolo am avut imensa sansa sa joc alaturi de George Vraca in Mesterul Manole si Vlaicu Voda. Apropo de George Vraca, trebuie sa spun ca era deosebit, atat ca actor, cat si ca om. Ca actor - desavarsit tehnician, cu o usoara, lejera, unda de emfaza, de romantism ce-i sporea farmecul; ca om, era de o gentilete naturala, simpla, care intalnea adesea curtoazia. Erau si alti actori foarte buni pe vremea aceea, dar aceia erau mai directi, mai frusti; Vraca era un print...
Daca e 1982, e Belgia
Spre anii '80, in tara noastra atmosfera devenise din ce in ce mai apasatoare. Pe plan artistic, din ce in ce mai greu de suportat era dihotomia tot mai evidenta, fiindca una simteai si alta erai obligat sa spui, sa faci. Ferice de cei mai abili, mai maleabili mai... disponibili. Nu acuz pe nimeni, destui au si rezistat. Dar coeficientul de rabdare, de adaptare, e variabil individual. Intr-un asemenea climat nu rare devin tentativele de... racolare, de santaj si, evident, nevoia de a scapa cumva. Mi se urase sa recit ineptii ocazionale si, refuzand, sa risc o suspendare. Dupa reusita mea din filmul Zestrea (jucam rolul unui procuror ce-si moduleaza acuzatiile intr-un stil mai urban-civilizat, deloc proletcultist) a urmat un soi de carantina. Dinu Sararu i-a spus Letitiei Popa, regizoarea filmului, sa ma utilizeze cat mai putin, deoarece, in opinia lui, eram un personaj strain de realitate, enigmatic, inadeziv, ciudat. Flerul cenzorilor de rigoare functiona bine. Asadar, trebuia sa scap. Nu mi-a fost deloc usor, dar am facut-o. Si iata-ma la Bruxelles, definitiv, din 1982.
Inceputurile, ca ale oricarui emigrant, au fost nelinistite, grele... Intr-o zi insa, un contact subit, definitiv, avea sa se petreaca intr-o cafenea. Un tip care, cu 17 ani in urma, fusese intamplator in echipa lui Rene Clair care filma la Bucuresti Serbarile galante, in care aveam un rolisor minuscul si eu, ma recunoaste si imi indica un teatru care isi deschidea portile atunci - Nouveau Theatre. Accidental, mi-am regasit mediul. Au urmat apoi altele si altele - publicitate, filme, co-productii franco-belgiene. Odata, un contact cu o agentie de film pariziana l-am obtinut gratie amicului Dumitru Furdui, un mare actor si prieten, cu o disparitie destul de... controversata, dupa mine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
