Totul s-a petrecut, dacă îmi aduc bine aminte, într-o editurăfranceză, dar acest amănunt nu are nici o semnificaţie aici; ar fichiar mai bine să fie trecut cu vederea, dacă nu uitat de-abinelea.
Aşadar, într-o mare editură din lumea mare a ajuns manuscrisulunui roman. Unul dintre miile de manuscrise pe care editurile, marisau mici, le primesc zilnic, într-o avalanşă tăcută şi neştiută.Autorul lui, un necunoscut, desigur, un tip care visează lacelebritate, care crede că romanul lui va rupe gura târgului, aţării, a lumii întregi.
Nu e nevoie de prea multă imaginaţie pentru a bănui cămanuscrisul în cauză a fost repartizat unui redactor de cartepentru a fi citit şi, în urma unei lecturi favorabile, propuspentru editare. Sunt tentat acum să fac o lungă paranteză şi săvorbesc despre lumea redactorilor de carte, despre rutină,sastiseală, dezinteres, poate chiar lehamite. Dacă ar şti autorul,îmi spun, cum se uită redactorul la maldărul de foi, cum le mutădintr-un sertar într-altul, dintr-o parte a biroului într-alta, artraversa pajişti de dezamăgire sau ar face pur şi simplu uninfarct.
Dar poate că nimic din toate astea nu se întâmplă într-o mareeditură, ci numai în imaginaţia mea pervertită de cine ştie ceexperienţe neplăcute. Poate că redactorul de carte s-a aplecatasupra manuscrisului cu profesionalism rece, dar şi cu aceacuriozitate mereu proaspătă capabilă să descopere comorilenebănuite. L-a citit pe îndelete, a încercat să-i pătrundădedesubturile şi apoi a redactat un referat către editor şi oscrisoare către autor. Scrisoarea era una standard, dar atât debine făcută încât adrisantul chiar a crezut că a fost scrisăspecial pentru el. Nu era un refuz sec, birocratic, ci o respingereîmpănată cu multe observaţii de bun-simţ, dar şi cu destuleconsideraţii teoretice de ultimă oră. N-are rost să mai lungescvorba, redactorul îi spunea autorului că romanul lui nu mergea, nureuşise să treacă standardele înalte ale editurii. Nu se mai scrieaşa, concluziona el într-un sfârşit.
Nu am idee ce reacţie a avut autorul la primirea scrisorii. Caunul care ştie deznodământul întâmplării pot să-mi închipui că afost cel puţin intrigat. Aşa că s-a apucat, la rându-i, să-i scrieo scrisoare redactorului de carte care, din întâmplare, a ajuns şila câteva ziare. În scrisoare, autorul manuscrisului refuzat îşiînştiinţa cititorul că romanul pe care nu-l găsise publicabil senumea Doamna Dalloway şi era al Virginiei Woolf.
Mărturisesc că atunci când am aflat întâmplarea am fost şi euintrigat şi m-am alăturat celor care vorbeau despreneprofesionalismul şi incultura strigătoare la cer aleredactorului. Dar tot de atunci îmi stăruie-n minte cuvintele"nu se mai scrie aşa". Şi nu încetez să mă întreb dacă nucumva, dincolo de impardonabila carenţă a redactorului, nu seascunde şi un inconfortabil adevăr: schimbarea de paradigmăîntr-ale cititului. Sau, în cuvinte mai puţin preţioase, schimbareala faţă a cititorului, fie el profesionist sau nu. Nu e vorba aicide o schimbare a gustului pentru citit, ci a cititului în sine. Dincâte mi-am putut da seama, acest fapt s-a anunţat, pe tăcute, maidemultişor şi doar o întâmplare de genul celei de mai sus l-a făcutmult mai vizibil. Sunt erori care nu sfârşesc în simpleextravaganţe.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
