Atât de spectaculoasă a fost evoluţia prozei optzeciste în ultimii ani, încât aproape că putem trece la capitolul "normalitate" devierile de la premisele ei iniţiale. Să te mai miri că Alexandru Vlad revine în forţă cu roman după ce Petru Cimpoeşu, Horia Ursu sau Cristian Teodorescu au demonstrat că proza scurtă din anii '80 (atât de original asumată de fiecare dintre ei încât părea un manifest definitiv de creaţie) era, totuşi, un exerciţiu pentru construcţii mai ample?
Începe să devină tot mai evident că din punct de vedere valoric aisbergul despre care vorbea Gheorghe Crăciun cu privire la poezia optzecistă trebuie identificat mai degrabă la nivelul prozei. Poate va explica la un moment dat un istoric literar serios de ce poezia optzecistă aproape că a amuţit după '90, în timp ce prozatorii, treziţi dintr-o miraculoasă hibernare (perioada lungă de gestaţie pare a fi condiţia sine qua non a acestor scrieri), dau opere impresionante una după alta.
Nu mai surprinde aşadar deloc întoarcerea unui prozator recunoscut şi acum două decenii, dar oarecum pus în umbră, ca destui alţii, de figurile mult mai titraţilor Mircea Cărtărescu sau Mircea Nedelciu. Nici faptul că recentul roman dovedeşte că Alexandru Vlad are puterea de a se reinventa complet. Orice-ar spune fanii lui necondiţionaţi din Ardeal (doar Ion Mureşan în poezie poate depăşi cota de popularitate de care s-a bucurat printre confraţi), scriitorul n-a reuşit să-şi găsească tonalitatea creatoare după Revoluţie. N-a lipsit nicio clipă din actualitatea editorială, însă majoritatea volumelor din ultimii ani, bine scrise, sunt totuşi fragmentare şi eclectice, la graniţa dintre publicistică şi proză. Ce-i drept, în multe se întrevedea deja un început de distanţare faţă de experimentalismul recurent, mai mult sau mai puţin discret, în proza tuturor scriitorilor optzecişti. Prozele din "Aripa grifonului" sau "Drumul spre Polul Sud", dar şi fragmente întregi din romanul "Frigul verii" erau mai degrabă exerciţii de realism decât hălci propriu-zise de viaţă. Revenirile stilistice obsedante, focalizările imprevizibile, modificările bruşte de perspectivă trădau un prozator (departe de textualismul pur şi dur al altor colegi de generaţie, desigur) foarte atent la intrigile compoziţiei. În schimb, scrierile de după '90 reflectă toate, prin apropierea de reportajul în proză, o intenţie vădită de renunţare la tehnică în favoarea clasicului - dar mult mai rafinatului - autenticism. Dau savoare anecdoticii rurale (mediul predilect al prozatorului) decupaje copioase din realitatea de zi cu zi, personaje pitoreşti, "sucite", precum şi o voce din off fals mizantropă, capabilă de mari adeziuni sufleteşti dincolo de predispoziţia pentru umorul stins şi negru.
Ce-i drept, acestea din urmă constituie datele de pornire ale romanului "Ploile amare". Titlul, cam evanescent-liric, fără forţă de expresie, nu reflectă decât la modul superficial imaginarul lui Alexandru Vlad. Dacă există totuşi, lirismul ţâşneşte neprevăzut din materia unei proze realiste excelent conduse de la primul până la ultimul pasaj. La fel ca la Horia Ursu sau la Petru Cimpoeşu, deformaţia profesională de nuvelist se transformă şi la Vlad într-o artă superioară a instantaneelor şi a cadrelor abia mişcate. Nu o naraţiune propriu-zisă, curgătoare în stil clasic, ne propune Alexandru Vlad, ci mai degrabă o sumă de episoade de sine stătătoare, în care personajele centrale revin pe rând în prim-plan, în câte o scenă reprezentativă. Prozatorul suspendă astfel orice devenire previzibilă a poveştii şi, deşi pricepem încă de la început tot ce se întâmplă în roman (complicaţiile tehnice gratuite sunt inexistente), cursul spre care se îndreaptă "Ploile amare" ne rămâne străin până la ultimele pagini. La fel ca ploile care inundă mica localitate de lângă Cluj timp de mai bine de trei luni, naraţiunea stagnează ea însăşi în aceste mici racursi-uri enigmatice. Toate, excelente prilejuri de virtuozitate caracterologică. Nu se poate elogia îndeajuns talentul lui Alexandru Vlad de a surprinde interiorităţi pitoreşti.
Tânărul învăţător Pompiliu, Preşedintele Alexandru, doctorul Dănilă, tehnicianul Kat, paznicul Toma Buric, brigadierul Brodea sau hoţul Zaharie alcătuiesc o galerie de personaje de neuitat, de care cititorul se desparte cu greu la final. Singurii rămaşi în satul izolat de ape în timp ce oamenii serioşi construiesc un dig, toţi sunt nişte excentrici, nişte "suciţi". Ei nu ies cu nimic din logica realului, însă captivitatea în propriile obsesii - şi gratuitatea derivată de aici - îi face într-un anumit sens neverosimili. Iată portretul "paznicului de noapte" al satului, despre care nu se mai ştie ce sau pe cine păzeşte: "Toată munca lui Toma Buric consta practic într-o odihnă în slujba comunităţii. Şi era chiar mândru de asta: fiecare avea dreptul la odihna lui privată, recuperarea în intimitate a capacităţilor vitale, numai odihna lui era pusă şi aceasta în slujba statului. Parcă ar fi fost înzestrat natural cu o capacitate incontestabilă: omul care se putea priva de somn, pentru o permanentă stare de veghe. Când se lăsa seara parcă totul se cufunda în cenuşă. În scurtă vreme întunericul se va lăsa fără nuanţe. Lumea mergea devreme la culcare, iar despre cei care nu mergeau la culcare el ştie foarte bine unde sunt şi cu ce se ocupă. Părea că aduce noaptea de la el de acasă. Venea clefăind din cizmele lui largi de cauciuc, lua centrul satului în primire şi aprindea felinarul din faţa Prăvăliei - şi asta era un fel de semnal că lucrurile au intrat în stăpânirea sa". Tehnicianul medical Kat e, la rândul lui, un personaj cel puţin la fel de interesant. Pe lângă că e preocupat în mod cât se poate de ingenuu de problematica filozofică a timpului (şi prozatorul se amuză să-i urmărească până la absurd dialectica interioară), rezolvată până la urmă cât se poate de pedestru prin deprinderea artei de a croşeta (!), secundul doctorului Dănilă e un împătimit al - am zice noi azi - gadget-urilor. Pasiunea de a distruge şi de a recompune (Kat îşi construieşte din obiecte ieşite din uz un sistem de măsurare a nivelului apei, ba chiar şi un radio) nu e însă doar o nevoie superficială, aflăm printre rânduri, ci ţine de un tic interior: "După lăsarea nopţii aparatul acela primitiv de radio păru să-i şoptească vreme îndelungată la ureche, şi aşa, cu casca lipită de tâmplă, părea că face el însuşi parte din acel aparat construit de mâna lui, că se întregise, îşi adăugase ceva ce-i lipsea".
E imposibil de transcris, ba chiar de inventariat, acest angrenaj extrem de subtil al detaliilor ce face ca, fără a reprezenta o monadă, fiecare dintre personaje să devină, sub lentila microscopică a lui Alexandru Vlad, un mecanism de sine stătător. Mecanism care s-ar fi putut învârti în gol (ceea ce nu-i chiar atât de ciudat într-o lume în care timpul a devenit el însuşi "o jucărie stricată"), dacă prozatorul n-ar fi reuşit să adune toate aceste destine şi să le atribuie un sens totalizator. Dar despre capacitatea lui Alexandru Vlad de a depăşi convingător - asimilându-le, în fond - tehnicile prozei scurte şi despre mizele stratificate ale "Ploilor amare", data viitoare.
Alexandru Vlad, "Ploile amare", Editura Charmides, Bistriţa, 2001, 448 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
