Marfa Stanilova aparu, ca de obicei, dupa cel de-al doilea paharut. "Car’va’zica e unspe. Ca greu mai trece vremea asta!" gandi Saproskinov privind la tunica militareasca a femeii. Era aceeasi de ieri. Si de alaltaieri. Ce s-o mai lungim, era aceeasi si de o zi inaintea zilei de alaltaieri. Dintotdeauna Marfa Stanilova avusese doar doua tunici de-astea. Probabil le primise in dotare cand se angajase sau fusese angajata aici. Marfa Stanilova stia sa aiba grija de bunurile statului. Asa ca pe una o purta luni, marti, miercuri (miercurea dupa 6 seara o spala pentru ca atunci aveau ei zi de baie), iar pe cealalta - joi, vineri, sambata (cand o spala si p-asta, dar de data aceasta clandestin pentru ca sambata era zi de baie pentru familia Cervenkov, familie cu care imparteau apartamentul de doua camere, ivite dintr-o singura incapere mai mare si un hol). Apartamentul, ca sa-i zicem asa, fusese reproiectat printr-un vag perete despartitor constand dintr-un soi de draperie subtire si jigarita ce atarna pe un cablu de curent electric, daruit de administratorul blocului spre a inlocui sfoara de dinainte ce putrezise: fostii locatarii o folosisera cu prea mult zel si pentru uscatul scutecelor pe care nu se mai osteneau sa le spele. Blocul in care se afla apartamentul ce putea fi numit cu destula aproximatie casa lor era situat in cvartalul de langa zona rezidentiala a aeroportului Nkovo, dar desigur vecinatatea era una foarte aproximativa, vilele din cartierul rezidential fiind atat de departe incat ti-ar fi trebuit o gramada de vreme sa ajungi la ele si o viata sa le poti vedea de dupa perdeaua de vegetatie care le lasa doar ghicite. Cat despre cat ti-ar fi luat ca sa locuiesti acolo, Ivan Mihailovici era convins ca nu e cazul sa-si mai dea cu presupusul. Visul ori ambitia nu erau punctele lui cele mai tari.
Un cvartal de blocuri e ceva foarte frumos: e atat de mare incat iti trezeste mandria ca locuiesti acolo, e atat de clar, de bine tocmit in aleile lui incat nu ai cum a te rataci decat daca te imbeti, iar de imbatat nu te poti imbata pentru ca aici nu exista bodegi, ci numai complexe alimentare de unde poti cumpara, si numai pe bon, o sticla de votca, atunci cand se baga; e atat de pasnic cu tufele lui de trandafiri care parca infloresc numai ramurele uscate si spini, scaieti imuni la devenirea intru anotimpuri, adica mereu galbeni si casanti, banci de fier pe care nu te poti aseza decat ca un fachir, leagane, tot din fier, pentru copiii surzi, ca sa nu le auda scrasnetul sinistru, si pentru copiii care viseaza sa ajunga in Afganistan sa se joace de-a soldatii. Acolo insa pericolele sunt mult mai putine decat datul cu leaganul in parc. E-atata frumusete in jur incat simti imboldul de a o lua asa hai-hui prin el, la plimbare. Putini cetateni au insa romantismul in sange - iar Ivan Mihailovici habar nu are de ce se intampla asta, adica de ce concetatenii lui nu sunt tulburati de elanuri romantice - asa ca toti se grabesc sa depaseasca minunatul parc de odihna, recreere si petrecere placuta si utila a timpului liber intr-un pas saltat si cu privirile hoteste indreptate spre orice tufis care fosneste, adie, se misca, sau, si mai rau, miroase de-ti muta nasul din loc..
Ei bine, sambata seara, Ludmila si Boris – de Cervenkov e vorba – se imbaiau cu jumatate din apa calda din boiler si plecau sa se plimbe, tinandu-se de mana, pe aleile parcului ansamblului de locuinte si magazine - cum se numea el oficial - pana la "complex", de unde si ei isi faceau cumparaturile, promitandu-si mereu, ii auzea spunandu-si la intoarcere, ca vor ajunge candva si pana "acolo", acolo fiind probabil zona rezidentiala. In aceste doua ceasuri de vagabondaj romantic, casnic, precis si eficient - nu se putea sa nu se fi bagat ceva la "complex" - oua, dresuri de dama, basti, sepci, pufoaice, pungi cu legume si oase pentru ciorba, votca, spumant, mustar, becuri de 40 w, lanterne, guta sau ace de pescuit, sfecla rosie la borcan, harlete, stropitori de gradina, ligheane de plastic pentru imbaiat copilul, broboade, gumari, betisoare aromate, carpete din Taskent, matriose, stilouri din plastic cu rezervor detasabil etc. -, Marfa isi spala tunica plus alte cateva maruntisuri, niste otrepe, izmene, camasi, ciorapi, chiloti de-ai ei, cu apa calda a Cervenkov-ilor. Bineinteles ca Boris, ca orice barbat, nu observa ca Saproskinova le fura apa, dar Ludmila nu inceta sa se indigneze atunci cand se dusa dupa ce facuse amor cu barbatu-sau - fix o juma’ de ceas, remarcase Saproskinov - ca apa e tot mai rece. O auzeau - el si Marfuska - prin perdeaua-perete care nu putea sa opreasca nici macar gemetele ei de placere si nici indemnurile lui ("hai, hai acu, da si tu din cur, nu sta ca vaca"), o auzeau asadar de sub apa la inceput calaie, apoi din ce in ce mai rece de i se facea pielea ca de gaina de gostat, vinetie, aricioasa, flasca: "Ai dracului bosorogi iar mi-au furat apa, o sa-i reclam la comitetul de bloc. De-aia e libertate acu’ ca, daca vreau sa ma fut, sa ma fut si de doua ori pe saptamana, daca am apa mea calda." Asa ceva se faceau ca nu aud. A-i atrage atentia ca libertate a fost dintodeauna echivala cu a recunoaste ca ei le fura apa calda.
"Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui sa te straduiesti mai mult", ii zisese Marfa Stanilova. Ramase cu gura cascata, nu pentru ca era pentru prima data cand Marfa Stanilova avea a-i face o observatie, a-i da un sfat, a-i furniza o afirmatie pretioasa, ci pentru ca, pentru intaia oara, Marfa Stanilova deschidea gura spre a spune si altceva decat un numar de dosar. Sau mai multe! Asta nu avea de unde sa stie, cand intra ea in biroul lui, Ivan Mihailovici. Si nici nu se straduise vreodata sa afle daca e un fapt obiectiv, dincolo, asadar, de vointa, placerea sau starile ei femeiesti, sau e din pricini de Marfa. Sigur, asta - pronuntarea unei litere si a mai multor cifre - se petrecea cu mult timp in urma, pe vremea cand el era stagiar sau doar functionar trei (sau poate se intinsese pana cand ajunsese functionar II, nu-si mai amintea!). De cand devenise functionar principal, nu mai era nevoie nici de atat. Marfa Stanilova intra la ora 11 si ramanea in fata biroului sau, strangand doar usor din buze, facandu-le astfel aproape sa dispara si gura sa-i fie numai o linie subtire, subtire de tot, pusa in evidenta discret pe sub nas de un contur negru ce, fara indoiala, era pufuletul de la mustacioara ce marca devenirea intru varsta si functie a Marfei Stanilova. Atunci, Ivan Mihailovici se ridica de la biroul sau, mergea la un fiset, descuia lacatul, extragea un dosar, mergea la alt fiset, repeta operatiunea pana cand gasea de cuviinta - ce fericit a fost cand si-a dat seama ca asta e in vointa si decizia lui, dar pe la a treia votca si-a zis "si daca este numai o parere, daca altcineva, mai presus de vointa si dorinta sa ii spune <pentru azi ajunge, Ivan Mihailovici>"? - ca e de ajuns pentru ziua respectiva si i le inmana Marfei. Ea le lua in brate, se intorcea militareste si disparea. Lui Ivan Mihailovici i se parea uneori chiar ca dispare instantaneu, oricum nu o vazuse niciodata cum deschide usa avand mainile ocupate cu dosare. Desi stia ca nici ea, nici nimeni altcineva nu avea sa mai apara in biroul sau, Ivan Mihailovici ramanea la munca pana la patru si jumatate. Asa socotise singurel ca este programul: daca vine in fiecare dimineata la ora opt fix, daca ziua de munca este de opt ore, asta inseamna opt si cu opt saisprezece. Cele treizeci de minute in plus si le impusese singur ca fiind dreptul lui la pauza de masa. Si cum orice drept se echilibreaza si cu o obligatie, ramanea constiincios inca o juma’ de ora, dupa ce orologiul mare din perete arata patru dupa-amiaza. Sa fim cinstiti insa: de multa vreme Ivan Mihailovici nu mai lua in seama ceasul: clepsidra lui era sticluta de votca. Exact in momentul in care din paharut disparea ultima picatura de lichid incolor, dar cu miros persistent de spirt tamaiat parca cu busuioc sau cu izma, sau cu flori de cartofi, sau cu iz de pufoaica trecuta prin toate santierele de la Urali pana la Baikal-Amur, ei bine, chiar atunci ultima secunda a zilei de munca se inchidea intr-o bataie, singura, ce marca jumatatea de ora. Nici sticluta nu mai avea vreo urma de votca, era uscata, uscata de parca ar fi stat, saraca, in Siberia. Ori in Crimeea. Ori pe o masa dintr-o bodega. Ori pe o alee din cvartalul in care locuia dansul.
"Sau dracu’ mai stie pe unde… adica cum sa ma straduiesc mai mult?!" De votca nu putea fi vorba! De dosare - nici atat! De contemplat turlele aurite ale bisericii - nu credea.
Sa fi mirosit Marfa Stanilova (fir-ar narile ei infundate cu vata!) ca nu isi cheltuie toate energiile numai in folosul slujbulitei sale, ca adica tradeaza pana si votcuta peregrinand uneori, cu gandul, pe la alte case? El insusi se surprinde, nu e nimic premeditat, repetandu-si, "na Buharest, na Buharest, na Buharest", iar cuvantul ii adie imaginea unei cladiri exact ca asta, cu un birou exact ca asta, cu o pendula care bate jumatati de ora la fel ca aia din peretele biroului sau, cu un functionar exact ca el. Pana cand nu a fost adus aici si uns functionar, Ivan Mihailovici nu a mai avut astfel de viziuni ce leaga, intr-un arc de cerc, amintiri obscure din copilarie cu gandul, la fel de obscur, ce-i da tarcoale de ceva vreme.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
