Tânăra Laura lucrează la o revistă pentru doamne şi încearcă să-şi găsească iubitul perfect. Sarcina nu este deloc uşoară, pentru că mama Laurei, Jana, urăşte bărbaţii cehi din adâncul inimii, aşa că cele două femei îşi caută alesul printre străini. Laura se îndrăgosteşte de Oliver, dar problemele abia încep, pentru că bărbatul pe care îl crede perfect are un trecut deloc ideal. Pe care mama Laurei îl cunoaşte foarte bine...
Sub nota umorului parodic, Michal Viewegh oferă cititorilor un roman care, departe de a fi doar pentru doamne, dă întreaga măsură a talentului de scriitor: sub „uşurătatea“ unei povestiri pline de umor cititorul găseşte toate elementele care fac un roman să fie greu de uitat.
„Cărţile lui Michal Viewegh au depăşit de mult timp graniţa literaturii. Înainte de a întoarce prima pagină, ştii că ai în faţă nu numai un text, ci, într-un anumit sens, o instituţie culturală.“ – Miroslav Balaštík
„Fără discuţie, Michal Viewegh reprezintă unul dintre fenomenele apărute în proza cehă după căderea comunismului.“ – Jakub Jarina
„Michal Viewegh este succesorul lui Milan Kundera. Cărţile lui sunt inteligente, dar uşor de citit.“ – Der Spiegel
Capitolul V
I wish I could fly – Profesoara noastră de engleză – Cu ce se hrănesc ţestoasele de mare? –
Dredurile cuiva mă gâdilă pe burtă
1/
Iar acum, stimate doamne, vă voi povesti cum am zburat eu spre New York. Am mers acolo ca să‑l vizitez pe Jeff. (Cine e Jeff? Aveţi răbdare, veţi afla în câteva clipe.)
Cu o săptămână înainte, am început să resimt o anumită nervozitate, care, odată cu apropierea zilei în care urma să plec, bineînţeles că s‑a accentuat.
Taximetristul care mă duce la aeroport încearcă să facă bancuri, dar nu‑l ascult, fiindcă simt nevoia acută de a controla în permanenţă dacă nu mi‑au căzut din geantă paşaportul, banii sau biletul de avion. Am obrajii în flăcări, iar nasul şi mâinile, mai reci decât altădată. Când se deschid înaintea mea uşile hidraulice cu inscripţia DECOLĂRI (spre deosebire de mama, nu observ inscripţiile în engleză), sunt atât de stresată, încât trebuie să mă îndrept imediat către cea mai apropiată toaletă. Iau cu mine înăuntru valiza Samsonite a mamei, fiindcă mă stresează o teamă infantilă că, dacă îmi las bagajele afară, mi le‑ar putea fura cineva. Nu îmi este deloc uşor să deschid uşa cabinei strâmte. Două femei aflate în zonă îmi urmăresc eforturile prin oglinda de deasupra chiuvetei. (Nu ştiu ce‑or fi gândind despre mine, dar în mod sigur nu mă confundă cu o însoţitoare de bord...)
Când plec de la toaletă, verific repede să nu‑mi fi căzut din geantă paşaportul, banii sau biletul de avion, apoi îmi caut zborul pe unul dintre panourile de afişaj albastre. Şi nu‑l găsesc! Încep să intru în panică, îl apuc de mâneca plină de trese pe unul dintre piloţii care trec prin zonă şi îi vorbesc ceheşte.
– Aţi putea să‑mi spuneţi de ce New York‑ul nu e trecut acolo?!
Simt în glasul meu un început de isterie, dar nu reuşesc să mi‑o stăpânesc.
Pilotul se întoarce către cei doi colegi ai săi.
– De ce New York‑ul nu e trecut acolo? repetă el după mine, amuzat.
Priveşte către ecran şi apoi către valiza mea.
– Am impresia că vreţi să decolaţi, nu?
Fără să înţeleg ce vrea să spună, confirm printr‑o mişcare a capului. Pilotul zâmbeşte ironic.
– Atunci de ce vă uitaţi la tabelul cu aterizări?
Roşesc, îi mulţumesc fâstâcită şi mă îndrept către afişajul cu decolări. Într‑adevăr, zborul meu este acolo. Găsesc şi numărul ghişeului de check‑in. Îl notez pe o bucată hârtie, ca să nu‑l uit.
– Câte bagaje aveţi? mă întreabă blonda de la ghişeu când îmi vine rândul şi mă îndrept spre ea cu biletul în mână.
– Două, răspund. Valiza şi geanta, dar pe asta aş prefera s‑o iau cu mine la bord.
– Deci aveţi un singur bagaj, concluzionează blonda, strâmbându‑se dispreţuitoare. Culoar sau fereastră?
– Fereastră, vă rog! spun eu cu reţinere.
Încerc să‑mi mobilizez spiritul emfatic. În fond, zdreanţa asta psihologică pe care am afişat‑o până acum nu sunt eu!
– Şi sunt nefumătoare, aşa că, dacă se poate...
– În avioanele noastre nu se fumează de ani de zile, mă instruieşte, plictisită, domnişoara. Unsprezece şi zece, poarta B6.
Îmi este clar, funcţionara consideră că check‑in‑ul meu s‑a terminat, dar eu refuz să mă îndepărtez de ghişeu.
– B6! întreb eu cu glasul plin de panică. Şi pe unde vine asta?
Domnişoara oftează nervoasă, apoi începe să‑mi explice.
Am ajuns la barul Meeting Point şi consult lista de preţuri, ca să aflu cât costă aici apa minerală. Până la urmă îmi cumpăr una de la un automat. Iau o pastilă de kinedryl şi ajung la Control Paşapoarte. Afişez o expresie atât de şovăielnică şi de lipsită de siguranţă de parcă aş transporta în bagajul de mână cinci kilograme de heroină pură. Am impresia că vameşii îmi aruncă priviri bănuitoare. Transpir. Ajung în zona de tranzit şi găsesc poarta, mă aşez printre ceilalţi călători şi pentru siguranţă îmi întreb vecinul dacă mă aflu la locul potrivit. În poşetă am revista Cosmopolitan (varianta cehească), dar nu sunt în stare să citesc acum. Aştept mesajul cu privire la îmbarcare, strâng în mână biletul şi mă rog să nu întâlnim turbulenţe pe traseu. Mă hotărăsc să o sun pe mama înainte de a‑mi închide mobilul pentru zbor, deşi ne‑am înţeles că o voi suna doar când ajung la New York.
– S‑a întâmplat ceva? se miră mama. S‑a anulat zborul?
– Nu, răspund eu. Te sun ca să‑ţi spun că sunt în zona de tranzit.
Penru câteva clipe, în receptor nu se aude nimic. Apoi răsună râsul uscat al mamei.
– Excelent, honey! Deci ai reuşit!
După ce terminăm convorbirea, mă simt un pic jignită.
Apoi mă uit în jurul meu să văd dacă nu mă observă cineva, îmi scot din geantă cangurul de pluş şi îi aplic un sărut rapid.
2/
Şi acum să vă spun cum l‑am cunoscut pe Jeff.
Trebuie s‑o iau mai pe departe. Mi‑am luat bacalaureatul la nouăsprezece ani. La Facultatea de Litere (specializarea cehă‑psihologie) nu m‑au primit. Eram fecioară şi nici nu vorbeam englezeşte ca lumea. Şi acum, scuzele (de fapt, pretextele) de rigoare: vina pentru virginitatea mea o purtau foştii colegi de liceu, fiindcă în timpul celor patru ani de studii medii n‑am reuşit nici măcar o dată să‑mi imaginez că aş putea ajunge în pat cu vreunul dintre cretinii ăia gălăgioşi... În afară de asta, mă îngrozeau de‑a dreptul bolile venerice. De câteva ori m‑am lăsat invitată la cafenea, dar de fiecare dată totul s‑a sfârşit într‑un fiasco. Stăteam la masă în faţa unuia sau a altuia dintre băieţi, în ochii lui se reflecta flacăra lumânării festive de pe masă, iar eu îmi imaginam mirosul acid al transpiraţiei lui, SIDA şi stafilococi...
În schimb, vina pentru nivelul mizerabil al englezei mele o purta profesoara noastră de specialitate din liceu. De la bun început nu ne‑am plăcut. De fapt, nici nu era anglicistă, ci o profesoară de rusă cât se poate de obişnuită, care se recalificase. Iar eu, din principiu, nu am încredere în chestiile „revopsite“. O profesoară de rusă recalificată reprezenta pentru mine ceva asemănător cu o rochie de la mătuşa, pe care cineva a prelucrat‑o şi a recroit‑o. O limbă străină second‑hand. Recalificarea dintr‑o limbă slavă la engleză nu duce la nimic bun. Mai mult, avea o pronunţie plină de afectare, pe care, Dumnezeu ştie de ce, o considera accent britanic. Numai că isteria nu transformă pe nimeni într‑un vorbitor nativ. De altfel, cred că era conştientă de chestia asta, fiindcă la fiecare inspecţie era extrem de nervoasă. Dădea buzna în clasă încă din timpul pauzei, ţinea în braţe vreo trei magnetofoane şi, cu mâinile tremurânde, smulgea de la gazeta de perete a clasei toate fotografiile lui Jim Morrison desfăcut la şliţ (în ciuda protestelor lui Ingrid, care era responsabilă cu pregătirea gazetei) şi punea în loc fotografii cu jandarmi londonezi zâmbitori, autobuze cu etaj, cabine telefonice roşii şi Big Ben‑ul. Welcome to London!
I know. I just make excuses.
Eram o adolescentă la vârsta pubertăţii, leneşă, derutată, şovăielnică şi exagerat de critică.
3/
O ochelaristă virgină de nouăsprezece ani, care nu ştia englezeşte ca lumea...
Greu de spus ce anume dintre toate astea era mai greu de acceptat pentru mama. Cum nu era în puterile ei să‑mi organizeze deflorarea, a încercat cel puţin să se ocupe de partea privind engleza şi m‑a înscris la un curs intensiv de un an, la aceeaşi şcoală de limbi străine unde predase şi ea cândva. Susţinea că este o şcoală excepţională, bazată pe metode de predare netradiţionale.
Ceea ce ar fi trebuit deja să fie un avertisment pentru mine.
Din păcate, la prima oră am întârziat cam cu zece minute. Când am deschis uşa clasei, în primul moment am crezut că înăuntru nu este nimeni. Dar după câteva clipe, i‑am văzut pe toţi studenţii aşezaţi, îngenuncheaţi sau chiar întinşi pe podea. Pe mocheta cenuşie. Toţi erau desculţi şi aveau lipite pe frunte etichete galbene: Rabbit; Wild Pig; Squirrel; Horse; Polar Bear...
– Hi, you must be Laura! m‑a întâmpinat o americancă cu un fund enorm, atunci când, într‑un final, m‑a observat. Avea pe ea nişte pantaloni de tip salopetă, lăbărţaţi şi uzaţi. I know your mother. She is absolutely great!
– Yes, am scos din mine cu o voce răguşită. I know.
Americanca a dat din cap câteva secunde bune în semn de aprobare, timp în care îmi zâmbea larg. După aceea m‑a pus să mă aşez în genunchi, mi‑a arătat un bileţel cu inscripţia Turtle şi mi l‑a lipit exact deasupra ochelarilor.
Habar nu aveam ce înseamnă cuvântul acela. Aveam senzaţia că ar fi putut să însemne „raton“, dar nu eram sigură. Toţi tipii ăia necunoscuţi din clasă mă priveau amuzaţi. Cuiva îi miroseau cumplit picioarele.
– You are a turtle now! Isn’t it fantastic? tot dădea din gură americanca. Look around and find some friends!
M‑a apăsat pe umeri şi m‑a obligat să mă sprijin cu palmele de podea. Mirosul de picioare murdare s‑a intensificat. Dar în clipa aceea am observat că se târăşte către mine un grăsan cu o cămaşă cadrilată şi cu un barbişon cu fire rare (exact ceea ce am detestat de când mă ştiu). Gâfâia şi pufnea pe nări. Pe frunte avea scris că e un sea calf. Adică o chestie de mare. Să fi fost şarpe? Mă întrebam dacă gâfâie din cauza efortului sau încerca să imite vreun animal.
– Hi, sweet little turtle! a zis sea calf, dând impresia că e pe cale să‑şi piardă respiraţia. Do you know me?
Toţi s‑au arătat încântaţi de „distracţia“ asta.
– Salut, i‑am răspuns eu pe ceheşte şi, în limita posibilităţilor, calmă. Sorry, da’ eu nu ştiu cuvântul ăla de pe fruntea ta.
– Speak English, turtle! a urlat americanca. No Czech!
Am tras aer în piept.
– I don’t know this word, am zis apoi, arătând cu degetul la fruntea transpirată a grăsanului.
Americanca i‑a ordonat să‑mi explice cumva cuvântul respectiv. Iar el mi‑a explicat pe englezeşte că este „gras şi stă toată ziua pe plajă“.
– Are you a German tourist? am reuşit, într‑un final, să fac o glumă, dar, din păcate, nimeni n‑a auzit‑o. Iar grăsanul, la rândul lui, sau n‑a înţeles, sau a luat‑o ca pe o jignire.
– Da’ de unde! a zis el plictisit şi iritat. Înseamnă „focă“...
– Speak English! a urlat americanca.
– Ouchei, a răspuns el. What do you like to eat, turtle?
De unde, Doamne iartă‑mă, să fi ştiut ce bag în mine, dacă habar n‑aveam cine sunt?! Am simţit că roşesc. A trebuit să recunosc adevărul: nu ştiam nici cuvântul de pe fruntea mea.
Toate focile, balenele, mistreţii şi veveriţele mă priveau cu înţelegere.
– Înseamnă „ţestoasă‑de‑mare“, mi‑a explicat grăsanul, de data aceasta pe un ton vădit dispreţuitor. What do you like to eat?
Doamne, cu ce se hrănesc ţestoasele‑de‑mare? Dumnevoastră ştiţi? Nici eu.
M‑am ridicat în şezut.
– Excuse me, am rostit apoi în engleză, conform indicaţiilor. I have to go to the bathroom.
Apoi am ieşit din clasă şi nu m‑am mai întors acolo nici până în ziua de azi.
4/
– Eu nu mă mai întorc acolo, i‑am adus mamei la cunoştinţă. O să‑mi găsesc o şcoală care nu utilizează metode alternative de predare.
– Treaba ta, a cuvântat mama. Găseşte‑ţi o şcoală bazată pe bucheriseală, toceală şi muştruluială de tip prusac...
A doua zi am vizitat câteva şcoli de limbi străine, dar toate mi s‑au părut prea moderne; până la urmă m‑am hotărât pentru Şcoala de Stat de pe Calea Naţiunii – mi s‑a părut cea mai serioasă. Am deschis la întâmplare uşa unei clase, în care tocmai se desfăşura o oră de curs. Toţi studenţii stăteau cuminţi în bănci şi aveau în faţă manuale deschise.
Nu se tăvălea nimeni pe jos.
M‑am dus la cancelarie şi m‑am înscris.
5/
De Jeff m‑am îndrăgostit încă de la prima oră de curs. Era înalt şi suplu, purta ochelari cu rame expresive şi, înainte de orice, avea părul împletit în dreduri frumoase, de culoare brun‑deschis. Uneori, când noi, studenţii, începeam să vorbim ceheşte între noi, Jeff se simţea teribil de încurcat şi de stingher, zâmbea fiindcă nu pricepea nimic şi arunca prin clasă priviri hoinare şi neputincioase din ochii frumoşi, de culoare închisă.
– Let’s speak English, please, se ruga el de noi. We should speak English...
Mi s‑a părut că la mine se uită mai lung decât la ceilalţi. Îmi zâmbea des. La rândul meu, ridicam adesea ochii de pe exerciţiul de gramatică primit ca temă, pentru a‑i privi mâinile. Degetele lui lungi şi subţiri răsfoiau un dicţionar gros.
Am început să‑l visez noaptea. În vis, dredurile lui îmi gâdilau burta. N‑am rezistat şi i‑am povestit mamei totul.
– În sfârşit! a comentat ea. Era şi timpul!
Apoi ne‑am îmbrăţişat.
6/
Îmi mai lipsea binecuvântarea lui Ingrid. În asemenea chestiuni, ea reprezenta pentru mine o autoritate peste care nu se putea trece. M‑am hotărât să i‑l arăt pe Jeff.
În acel moment, el stătea la coadă pentru a‑şi cumpăra o cafea de la un automat. Ca de obicei, prin zonă era o îmbulzeală de nedescris, iar Jeff nu m‑a observat printre ceilalţi studenţi. Cu un curaj care mi‑a tăiat răsuflarea, Ingrid s‑a aşezat la coadă direct în spatele lui.
L‑a privit îndelung cum pune monedele în aparat.
– Da, a zis ea şi s‑a întors către mine. Îţi zic „da“. El să fie!
Simţeam că inima îmi bate mai să‑mi spargă pieptul. Automatul a început să bâzâie, iar Jeff s‑a aplecat spre a controla dacă paharul din plastic este la locul lui.
– Fain funduleţ! a constatat Ingrid în clipa următoare.
Speriată, i‑am cerut să vorbească mai încet, dar se părea că Jeff nu observase nimic.
– Arată bine, aşa că precis are experienţă, a continuat Ingrid imperturbabilă. Dacă‑i spui că n‑ai mai făcut‑o până acum, o să se poarte cu atenţie şi delicateţe. Cred c‑o să‑ţi placă.
Mi‑am lipit arătătorul de buze.
– În plus, e american, aşa c‑o să folosească prezervativul. Atâta numai să‑i zici, să‑şi taie unghiile.
Ingrid s‑a holbat semnificativ. Iar eu am roşit toată. În sfârşit, Jeff m‑a văzut.
– Hi, Laura! a rostit el, stingher şi încurcat ca de obicei.
Ba chiar a vărsat pe jos un pic de cafea.
– Hi, Jeff!
Ingrid ne observa, şi îi făcea plăcere.
Schimburile noastre de priviri au devenit tot mai frecvente. De câte ori ridicam ochii de pe propoziţiile condiţionale, întâlneam privirea lui Jeff. Şi reciproc. Bineînţeles, ceilalţi studenţi au observat şi ei. Iar aluziile lor îmi făceau plăcere.
Era numai o chestiune de timp.
Într‑o vineri, după lecţie, când Jeff îşi aduna lucrurile într‑o geantă, am simţit că nu ştiu cum voi rezista întregul weekend fără el. Toţi ceilalţi ieşiseră din clasă, numai eu zăboveam în mod inexplicabil cu plecarea. Jeff şi‑a dres vocea.
– Can I speak to you, Laura? Just for a while...
Am făcut semn din cap că da, dar, pentru siguranţă, m‑am dus mai întâi să închid uşa. După cum se părea, gestul nu l‑a surprins prea tare. Şi‑a dres vocea din nou şi m‑a privit direct în ochi.
– Am vrut să‑ţi spun că am ceva experienţă. Nu cine ştie ce, dar cred că ştiu să fiu atent şi delicat. Trebuie să recunosc şi că‑mi inspiri o tandreţe neobişnuită. Bineînţeles că voi folosi prezervativul. Iar unghiile mi le‑am tăiat, a rostit el într‑o cehă nu lipsită de greşeli, dar cursivă, arătându‑mi mâna dreaptă.
Accentul lui şi felul cum îl pronunţa pe „ř“ erau de‑a dreptul irezistibile.
– În principal, vreau să‑ţi spun că mi‑eşti dragă, cred, a mai zis el.
Parcă‑mi amintesc că la faza asta am leşinat.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Allfa, colecţia Strada Ficţiunii. Traducere de Dan Mircea Duţă
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
