Din 1990 incoace se tot spune despre Romania si, in genere, despre tarile din estul continentului ca intra sau ca reintra in Europa. Desigur, ar trebui sa ne intrebam, in acest caz, cum poti sa intri ori sa reintri intr-un teritoriu pe care nu l-ai parasit niciodata.
Adevarul este ca noi nu reintram in spatiul european, ci in timpul european, din care am lipsit patru decenii, in sensul ca am fost pusi sa jucam un rol ce nu era al nostru. Istoria postbelica a fost pentru noi un cosmar din care incercam sa ne trezim: butada lui Joyce isi gaseste o trista acoperire in realitatea pe care am trait-o. Ne reintoarcem acum intr-un timp istoric normal, venind dintr-unul al utopiei, al unei "utopii tragice". Iar paradoxul care masoara distanta ce ne separa - veritabil "tunel al timpului" - este acela ca, in vreme ce noi (re)intram in istorie, Occidentul intra in ceea ce teoreticienii recenti numesc "postistoric".
Marx scria ca "omenirea se desparte de trecutul ei razand", dar noi inca nu ne-am despartit cu totul de acest trecut, care este prea dureros inscris in memoria noastra: am sfarsit prin a ne obisnui cu realitatea pe care am trait-o in fiecare zi noi, parintii si copiii nostri, incat trebuie sa mai treaca timpul spre a o deosebi si aprecia in toata aberatia ei intolerabila. Am fost straini in propria noastra tara, am fost, in acelasi timp, exilati si prizonieri, am fost ostatici. Am fost tributul platit pentru pacatul fascist al Europei si pentru propriul nostru pacat fascist. Caci, in cazul nostru, urgia n-a venit chiar singura, fara sa fi fost provocata si de evenimente anterioare, precum dictatura legionara si antonesciana, cu inaintarea armatei romane pana la Stalingrad, cu pogromurile din Iasi si din Transnistria. Europa insasi a fost luata ostatic odata cu impunerea prin forta a regimurilor comuniste in zonele ocupate de armata sovietica: chiar daca ea, Europa, adica Europa ramasa libera, nu si-a dat seama de asta decat foarte tarziu, confruntata cum a fost cu problemele propriei reconstructii si relansari economice si apoi ale razboiului "rece".
Redescoperind Europa, reintrand - nu fara dificultate - in timpul ei, ne regasim, de fapt, pe noi insine, ne regasim vocatia si destinatia, revenim la normalitate. Fascinatia pe care o exercita asupra omului simplu din Est - si a romanului in mod deosebit - civilizatia occidentala (de unde si numarul mare de emigranti legali si ilegali) este, bineinteles, una a prosperitatii. Dar, dincolo de asta, ceea ce ravneste romanul - uneori, poate, fara sa-si dea seama - este, mai ales, normalitatea vietii, a modului de viata din Occident. Dorinta inexplicabila pentru cineva care provine dintr-o tara unde normalitatea fost si este inca mai degraba un miracol. Dupa cum miraculoasa poate fi considerata insasi dainuirea poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic, reminiscenta firava de latinitate asezata in calea invaziilor migratoare si, mai tarziu, la "rascrucea imperiilor moarte".
Sub aceleasi auspicii miraculoase poate fi considerata si istoria statului roman modern, reunind la 1 decembrie 1918 toate regiunile cu populatie covarsitor romaneasca si pierzand apoi, in 1941, in urma Dictatului de la Viena, Ardealul de Nord si, in urma Pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia si Bucovina de Nord, pe care a incercat sa le recupereze mai intai alaturi de Puterile Axei, iar apoi intorcand armele contra lor.
Dar sa trecem la literatura. In Memoriile sale, Mircea Eliade, una dintre vedetele exilului romanesc postbelic, vorbind despre febril-studioasa sa adolescenta petrecuta la Bucuresti in anii '30, scrie ca ea a fost insufletita de un presentiment al crizei de timp datorata unor interdictii viitoare. "Presimteam de mult, din adolescenta - scrie savantul si romancierul in anii '70 - ca nu vom mai avea timp". Deviza lui in acei ani a fost "sa ma grabesc: sa apuc sa spun ceea ce mi se parea ca trebuie spus cat mai e timp, cat mi se mai ingaduia sa spun". Banuia de pe atunci Mircea Eliade ce se va intampla cu sine si cu tara sa in deceniile urmatoare, sau isi atribuie aceasta banuiala retrospectiva? Oricum, frenezia, furia cu care a citit si a scris in acei ani fac o asemenea premonitie cat se poate de credibila. Credibila, insa nu pana la capat, este si solutia pe care autorul declara ca a gasit-o spre a se apara de "teroarea istoriei": "o deznadajduita, paradoxala rasturnare a tuturor valorilor". "Acceptam mortile din jurul meu, le acceptam si pe cele care stiam ca vor veni, ca un sindrom al lumii noi care va trebui sa se nasca".
Avem aici, probabil, prima si cea mai radicala formulare a unei idei ce se va articula mai tarziu intr-o teorie coerenta si intr-o solutie existentiala mai larg impartasita: salvarea prin cultura, prin efort creator. Situandu-se deasupra "evenimentelor politice", a revoltelor proletare ("sirena de la Atelierele Grivita"), ca si a asasinatelor politice legionare (impuscarea primului ministru I.G. Duca pe peronul garii din Sinaia), Eliade se desparte de adeziunea sa programatica la ideologia extremei drepte autohtone fara s-o asume si fara s-o retracteze.
Un mare roman consacrat vietii taranesti din Romania aceleiasi epoci - Morometii de Marin Preda, scris in anii '50 - se incheie cu o observatie asemanatoare autorului-narator: "Timpul nu mai avea rabdare". De aceasta data, nelinistea nu mai e una individuala, ea se refera la destinul unei intregi colectivitati taranesti. In ambele cazuri se prevad schimbari amenintatoare, in ambele cazuri viitorul se infatiseaza in culori negre, terifiante.
Si, intr-adevar, regimul ce se va instaura dupa al doilea razboi mondial in Romania va ataca si va distruge mai cu seama intelectualitatea si taranimea. Inchisorile, deportarile, lagarele de munca fortata, asasinatele, torturile, delatiunea institutionalizata au dus nu numai la exterminarea clasei politice, dar si la decimarea intelectualitatii din toate domeniile, precum si la dezmembrarea satului romanesc. Simtul proprietatii, traditiile rurale, indeosebi credinta si morala religioasa, toate au devenit tinta atacurilor propagandei comuniste si - sub presiunea transformarilor economice impuse de regim - au fost grav avariate, daca nu chiar anihilate. Insasi celula vie a spiritualitatii romanesti a resimtit efectele nocive ale colectivismului comunist, cu lipsa de raspundere si dispretul fata de persoana care ii sunt caracteristice. Daca la toate acestea adaugam interdictiile si mistificarile de tot felul, atentand asupra memoriei personale si colective, distrugerile de biblioteci si opere de arta, avem suficiente motive sa vorbim despre un genocid cultural realizat in numele poporului si al "revolutiei proletare", al filosofiei "celei mai inaintate din lume" - maxism-leninismul.
Din numeroase motive care tin atat de traditiile si istoria acestei tari, cat si de insasi structura sociala a populatiei sale (80% locuind la sate, in anii '40), regimul comunist a fost resimtit de la inceput in Romania ca un fenomen strain, de import, implementat artificial si abuziv, sub pavaza unei armate de ocupatie. Intrebarea este daca, dupa o experienta de patru decenii si dupa ce Partidul Comunist Roman a ajuns sa numere in anii '80 patru milioane de membri, nu ramane ceva inca adevarat in asertiunea de mai sus.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
