Drumul formarii unui artist depinde de atatea imponderabile, incat, atunci cand isi priveste retrospectiv viata, acesta este nevoit sa admita adesea existenta unor momente astrale care i-au calauzit neasteptat, din umbra, pasii. Cateva asemenea secvente rememoreaza compozitorul si muzicologul Vasile Herman, evocand totodata o parte dintre dascalii care l-au ajutat sa se regaseaca pe sine, in cautarile si dibuirile artistice ale anilor de inceput. (Radu Constantinescu)
Existenta mea idilica a fost curmata brusc in 1940, cand a trebuit sa parasim Satu Mare in urma tragicelor evenimente din acea vara fierbinte. Prin bunavointa unei matusi, parintii mei au obtinut posturi de profesor la Blaj. I-au facut sa opteze pentru acest oras, pe atunci o comuna mai rasarita, reputatia lui culturala, traditiile scolilor, convingerile religioase. Aici am descoperit scolile celebre ale "Micii Rome" si am avut o serie de profesori de prestigiu. intre ei, la un moment dat, la ora de muzica a aparut un barbat inalt, frumos, bine facut, care avea un mod de a fi oarecum deosebit de al celorlalti si care vorbea afectat o limba romaneasca literara, cam prea literara. Era profesorul Sigismund Toduta, un om exigent, care pretindea foarte mult si nu ierta absolut nimic. Era adesea ironic, cu replici rautacioase, dar stia foarte multa carte. Se imbraca intotdeauna decent, chiar pedant, as spune. Destinul a facut ca in urmatoarele decenii sa ne cunoastem bine. Ceea ce reprezenta la el cu adevarat valoare era informatia vasta dintr-o anumita zona a cunostintelor muzicale. Acestea erau aprofundate incepand cu muzica gregoriana, a Renasterii, a barocului, cu cea clasica, mai putin cu cea romantica si foarte putin cu muzica contemporana. Preferintele sale se opreau undeva dupa Debussy si Ravel. Poate un Hindemith, un Honneger mai existau in perceptia lui, dar, de pilda, scoala dodecafonica moderna nu intra in vizorul sau profesional. Era un om cumpatat, manca numai alimente de regim. imi amintesc ca, peste ani, dupa un curs, cand Cornel Taranu si cu mine am realizat doua fugi reusite, ne-a invitat la o cofetarie unde noi am profitat din plin si am consumat tot felul de prajituri scumpe si ciocolata calda; Toduta a servit doar un ceai si doi biscuiti.
La Blaj, elevii, care vad intotdeauna si partile rele ale dascalilor lor, il caracterizau drept pregatit in meserie, dar ciudat la fire si, cateodata, se pretau la calambururi mai putin decente in legatura atat cu numele, cat si cu apucaturile lui. Ma refer la corectiile pe care le aplica elevilor care nu stiau notele - de la batai cu liniarul peste ureche, pana la aruncarea caietului de muzica pe fereastra. Pe mine lectiile lui Toduta, prelegeri de adevarat muzician, ma fascinau desi nu intelegeam absolut tot, mai ales ca venisem cu cateva saptamani dupa inceperea anului scolar. intr-una dintre zile, s-a uitat la mainile mele, le-a examinat cu atentie si m-a intrebat: "Nu vrei sa faci pian?". M-a pus in mare incurcatura. I-am explicat ca m-am refugiat din Ardealul de Nord, ca locuiesc cu parintii intr-o camera, cu chirie, ca nu am unde sa exersez, ca nu am posibilitati sa studiez. Nu a mai insistat. Am continuat inca un an cu el si pot sa afirm ca acele cunostinte au fost hotaratoare pentru formatia mea muzicala ulterioara.
Din pacate, pe la sfarsitul lui 1942, Toduta a plecat de la Blaj la Timisoara, in urma unui concurs prin care a obtinut postul de corepetitor si dirijor la Opera Romana din Cluj, mutata in acei ani in capitala Banatului. Un timp nu l-am mai vazut. Pe la sfarsitul toamnei lui 1943, l-am reintalnit pe strada imbracat in uniforma militara si cu tresa de ranit. Schiopata. Ulterior am aflat ca fusese ranit pe front, in luptele de langa Odesa. L-am revazut in 1949, cand am reinnodat cunostinta in cadrul Institutului de Arta din Cluj, unde era profesor.
*
Bacalaureatul l-am dat la Satu Mare, in 1948. Parintii mei insistau sa urmez Medicina. A trebuit sa ma supun, intrucat mi s-a explicat ca din muzica nu se poate trai. In consecinta, am luat manualul de anatomie al lui Papilian, ba chiar am fost trimis la Cluj, unde se organizau cursuri de pregatire. Am profitat de zilele petrecute aici si mi-am procurat "Inventiunile la trei voci" de Bach si cateva carti de muzicologie. Nu am intrat la Medicina si, in plus, simteam ca drumul meu se indreapta firesc catre muzica.
Prin luna mai, a venit la Satu Mare o comisie de preselectie de la Conservatorul din Cluj, formata din politruci, dar si din cativa oameni de calitate, printre care profesorul de vioara Romulus Cionca. Prezentandu-ma in fata comisiei, le-am spus ca, pentru inceput, m-as multumi cu sectia de profesori de muzica, dar ca visul meu este sa ajung compozitor. Mi-au dat un solfegiu pe care l-am intonat corect. Am fost intrebat daca si compun. Am raspuns ca da; compusesem o sonata in do minor, un fel de replica diletanta a Sonatei in do minor, zisa si "Mica Patetica", a lui Beethoven. Auzindu-mi compozitia, comisia a apreciat ca merita sa ma ocup de muzica si mi-a dat recomandare pentru a ma prezenta la examenul de admitere la Conservator. in 5 septembrie 1949 ma aflam in fata comisiei de admitere la Institutul de Arta din Cluj, in fruntea careia se afla Tudor Jarda. M-am descurcat bine, astfel ca din toamna lui 1949 am devenit student. intre profesori, in afara de Jarda, am mai avut si alti cativa cu o influenta hotaratoare asupra mea. Le-as aminti in primul rand pe profesoarele de pian Ana Voileanu Nicoara, de formatie germana, si Viorica Radu, absolventa a Conservatorului din Paris. intalnirea cu aceasta din urma a fost pentru mine hotaratoare, intrucat mi-a schimbat total tehnica pianistica, de la simpla tehnica "de degete", la tehnica "incheieturii mainii", in care greutatea bratului este cea care produce sunetul. Nu a fost usor sa mi-o insusesc. A trebuit sa-mi copiez o serie intreaga de indrumari si exercitii. Orele pe care le aveam cu Viorica Radu erau o incantare. Era o fiinta superioara, care stia sa-si atraga studentii. Pe cei mai pregatiti sau mai doritori de a aprofunda pianul, ii chema la ea acasa si tinea adevarate cursuri, absolut gratuite, de inalta tinuta tehnica si artistica, privitoare la interpretarea pianistica. Ne povestea adesea despre dascalul ei de la Paris, Alfred Cortot. Trebuie sa marturisesc ca atunci cand mergeam la ea acasa, pe strada Balasa nr. 30, aveam senzatia ca ma duc la o mare profesoara, intr-o mare capitala europeana, si ca de la ea ma intorc mult imbogatit sufleteste si, bineinteles, in tehnica pianistica. Toti studentii o respectau ca pe una dintre persoanele de cea mai inalta calitate din Conservator. Pacat ca s-a stins atat de repede, in 1956, rapusa de o boala neiertatoare.
Amintiri ma leaga si de profesorul de istoria muzicii, Constantin Bugeanu. inalt, semiplesuv, cu o privire expresiva, era dirijor si directorul Operei din Cluj. Nu se poate spune ca era un mare dirijor, dar in mod cert a fost un mare muzician. Cu toate ca talentul sau pedagogic nu stralucea, totusi era extrem de atragator si de convingator, dat fiind volumul de cunostinte muzicale si calitatea acestora. Bugeanu a reusit sa-mi transmita o mare cantitate de informatii, legate nu numai de istoria muzicii, dar si de aceea a tehnicilor de compozitie, de istoria stilurilor. Ulterior a plecat la Bucuresti, iar profesorii care i-au succedat nu au mai fost de talia lui.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
