După circa douăzeci de expoziţii personale în ţară şi în străinătate, Mariana Bojan şi-a cucerit în pictura românească un loc şi un statut bine precizate. Urcând treptele interminabile ale edificiului mohorât de la începutul sec. al XX-lea, cu care începe strada clujeană Napoca unde, direct sub acoperişul cu luminator, împarte un atelier plin de bogăţii artistice cu soţul ei, Viorel Ghiorghiţă, evidenţa personalităţii ei în plastica noastră nu poate scăpa nimănui. Acolo sunt dovezile ebuliţiei artistice fără odihnă şi selecţia de lucrări apropiate de sufletul iscusitei mânuitoare a penelului. Dar ele pot fi regăsite de oricine şi în faţa computerului de acasă, postate pe blogul talentatei plasticiene care, de decenii, s-a impus şi ca poetă şi prozatoare.
Într-o carieră artistică bogată în evenimente sunt multe dezvoltările care pot atrage şi absorbi privitorul. Aici însă vreau să mă refer la unul dintre filoanele de mare relief care au făcut din mine admiratorul consecvent şi necondiţionat al Marianei Bojan: Ciclul vizual Fantastikon – aşezat ca un soi de emblemă-flamură şi pe situl Centrului Phantasma de Studiere a Imaginarului din cadrul Facultăţii de Litere din Cluj, condus de Corin Braga –, conturând un spaţiu şi o scenografie de viziuni profund personalizate, dar alimentat din plin de sugestii culturale provenind dinspre Renaşterea flamandă şi Cervantes, într-o epopee „ieroglifică” în care siluetele umane vin firesc în contact cu animalele vorbitoare pe care le iubea şi abatele Casti, rămâne de referinţă pentru imaginarul flamboaiant şi rafinamentul unei arte care, altminteri, se păstrează într-o sintetică prelucrare a datelor realului prin linie şi culoare. Suntem într-o căutare fericită unde cerurile senine descoperă ansambluri animate de prezenţe stranii prin asociere, dar altminteri cu ceva blând, candid şi familiar: bovine umanizate îmbrăţişează cocori dalbi cu pulpe feminine într-o promenadă improvizată pe pământuri întunecate, dar la umbra unei gâlme de pământ pe care se înalţă, ca în Bosch sau în Bruegel, roţi suspendate în pari, pregătite pentru ameninţări încă îndepărtate. La scaldă, în proximitatea altei coline, dar într-o apă la fel de transparentă şi de primitoare precum oglinda sa celestă, femeia-elefant, fecioara brunetă şi armăsarul imposibil cu două părţi anterioare ale trupului crescute una în prelungirea celeilalte – prezenţă de bestiar medieval imposibil – fac libaţii purificatoare sub ochii atenţi ai unei madone giocondine anturată de o barză cu pălărioară vermeeriană albastră şi sub ochii unui Puck cocoţat pe culme.
În această ambianţă în care direcţiile şi toposurile culturale universale se regăsesc firesc, timpii istorici se anulează într-un spaţiu care are toate coordonatele paradisiacului şi care se deschide fără reticenţe, cromatic şi în geografia lui esenţializată, arhetipală, către o pluralitate de mitologii. Este, poate, vorba despre spaţiul-matrice al reveriilor la care invită Mariana Bojan, cel care adăposteşte nivelul cel mai intricat, nodal, al elementelor disparate ce alimentează axial aşezarea artistei în lumea reprezentărilor culturale, de la cele dintâi, din basmele copilăriei, până la cele mai apropiate, asimilate prin lectură şi prin credinţele iraţionale (cavaleri cu capete de ceapă, purtători de lănci, personaje cu aer şi atitudini biblice, adunând fulguraţii ce adie a Trecento şi Quatrocento, dar şi amintirea lui San Francesco, cel ce grăia păsărilor…). În termenii lui Charles Maurron, acesta pare să fie mitul personal al Marianei Bojan atunci când, mijind ochii şi lăsând deoparte contururile realităţii imediate, păşeşte în lumea propriilor fantasmări, invitând cu căldură să fie urmată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
