Volumul Politica regimului Antonescu faţă de cultele neoprotestante. Documente, editat de Viorel Achim, cu o prefaţă semnată de Alexandru Florian (directorul general al INSHR-EW), apărut în coeditare cu Editura Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR-EW), urmează să apară la Editura Polirom.
Editorul Viorel Achim este cercetător ştiinţific gr. I, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română, Bucureşti. A mai publicat: Ţiganii în istoria României (1998), Banatul în evul mediu. Studii (2000), Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria (culegere de documente, 2004), Evreii în cadrul recensământului general al României din 6 aprilie 1941 (2008) şi Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni (2008).
Între anii 1940 şi 1944, statul român a dezvoltat o politică specială faţă de denominaţiunile neoprotestante prezente atunci în ţară şi care funcţionau legal: baptiştii, adventiştii de ziua a şaptea şi creştinii după Evanghelie, în total aproximativ 100.000 de cetăţeni români, marea majoritate de naţionalitate română.
Politica statului român faţă de neoprotestanţi este foarte puţin cunoscută, istoricii abia dacă o amintesc în scrierile lor, iar comunităţile religioase afectate au cultivat cu timiditate memoria traumatizantă a acelor ani. Arhivele româneşti păstrează însă un volum relativ mare de documente referitoare la această chestiune. Noua carte publicată de Editura Polirom adună 513 documente semnificative pentru politica statului român faţă de neoprotestanţi/cultele evanghelice în anii 1940-1944.
Reproducem aici câteva documente care vor apărea în volumul Editurii Polirom. Din raţiuni de spaţiu nu vom reda rezoluţiile sau alte însemnări care apar pe document, notele editorului sau alte elemente care fac parte din documentul editat, după cum, în cele mai multe cazuri, nu reproducem nici antetul sau semnăturile. Documentul redat în acest fel este precedat de un scurt comentariu, care se referă la conţinutul lui.
*
* *
În anii regimului Antonescu au existat trei măsuri legislative de interzicere a celor trei denominaţiuni. Prima a fost la 9 septembrie 1940. Această decizie a fost abrogată la 19 septembrie 1940. A doua desfiinţare a survenit prin Legea nr. 927 din 28 decembrie 1942 (doc. 304), iar a treia prin Legea nr. 431 din 28 iunie 1943, care, reiterând măsura precedentă, desfiinţează şi institutele educative, culturale, şcolare sau filantropice ale asociaţiilor religioase, iar bunurile acestora, precum şi ale persoanelor juridice care au sprijinit aceste asociaţii trec în patrimoniul statutului (doc. 434).
Motivaţiile politicii regimului Antonescu faţă de denominaţiunile neoprotestante – ţinând în principal de obiectivul omogenizării confesionale a poporului român, dar şi de incompatibilitatea acestor grupuri religioase cu regimul totalitar – transpar din numeroase acte interne ale Ministerului Cultelor. Un document cu acest conţinut devenit public este expunerea de motive la legea din 28 decembrie 1942, semnată de ministrul Ion Petrovici (doc. 304):
„Domnule Mareşal,
Problema asociaţiilor şi sectelor religioase din România începe să intereseze pe o scară mai întinsă organele de conducere ale Statului român, cu începere de la 1919, adică după alipirea provinciilor româneşti.
Ca urmare a tratatului minorităţilor impus de războiul din 1914-1918, un curent de libertate exagerată şi de anarhie spirituală şi-a putut deschide drum în toate sectoarele vieţei noastre publice, ameninţând însăşi fiinţa Neamului.
Religia constituie pentru poporul românesc un factor social şi naţional, a cărui permanenţă a fost verificată şi confirmată prin toate actele, de care se leagă indisolubil trecutul nostru istoric.
Prezenţa unor asociaţii şi secte religioase, a căror doctrină şi ritual nu se încadrează în ideologia acestui Neam, creează un pericol continuu, nu numai în raporturile cu biserica dominantă, dar chiar din punct de vedere naţional şi de Stat.
În general, aceste secte denumite şi asociaţii religioase interzise sau autorizate să funcţioneze în prezent (baptiştii, adventiştii şi creştinii după evanghelie), sunt de origină străină, transplantate în ţara noastră prin acţiunea de prozelitism desfăşurată pe plan internaţional de aceia care ţintesc disolvarea unităţii noastre naţionale, ce are la bază integritatea credinţei strămoşeşti, identificată cu însăşi raţiunea de vieţuire a românismului.
Sectele s-au putut desvolta, graţie toleranţei religioase excesive în trecut a Statului, care socotea că simpla activitate pastorală a reprezentanţilor Bisericii ortodoxe, sprijinită pe virtuţile morale şi pe tradiţia poporului, va fi suficientă pentru paralizarea efectelor nefaste ale prozelitismului subversiv condus în chip abil de către sectanţi şi adepţii lor.
Sectele au fost încurajate în acţiunea lor de propagandă ilicită şi de ajutoarele în bani, pe care le-au primit de la centralele lor internaţionale.
Baptiştii şi adventiştii au fost susţinuţi de către guvernele Statelor Unite şi Angliei, precum şi de presa acestor ţări, care prin diferite broşuri şi reviste au comentat tratamentul inchizitorial aplicat în România membrilor acestei asociaţii religioase.”
Politica Ministerului Cultelor faţă de neoprotestanţi a fost elaborată împreună cu biserica ortodoxă. A existat un dialog pe această temă între minister şi Sfântul Sinod. Colaborarea este ilustrată în volum prin mai multe documente. Unul dintre acestea este adresa Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor către Preşedintele Sfântului Sinod din 2 aprilie 1942 (doc. 163):
„Marele Stat Major cu adresa Nr. 53.590/C din 8 Martie 1942, ne-a adus la cunoştinţă că, în urma opririi activităţii sectare în provinciile realipite, s-au identificat până acum 12.500 sectanţi şi că zilnic sunt depuşi la închisorile din Cernăuţi, încât în scurt timp nu vor mai fi încăpătoare.
Convingerea nostră este că lupta pentru Hristos să se facă, azi, pe front, iar nu acasă în închisori. Totodată credem că, în opera de dezagregare a credinţei strămoşeşti, lucrează forţe oculte – alianţa internaţională iudaică, francmasoneria, etc. În consecinţă, socotim că soluţiile cerute de urgenţă în această chestiune spinoasă sunt: să se trimită toţi sectanţii valizi pe front, de o parte; iar de altă parte Sf. Sinod al Bisericii ortodoxe române să avizeze la cele mai eficace mijloace pentru stăvilirea curentelor sectare.
În acest sens am sesizat şi Onor. Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Primiţi, vă rugăm, Înalt Prea Sfinţite, asigurarea înaltei nostre consideraţiuni.”
Persecutarea credincioşilor celor trei denominaţiuni s-a tradus nu numai prin îngrădirea libertăţii de adunare în casele lor de rugăciune – iar la urmă închiderea acestora –, ci şi prin tot felul de şicanări din partea administraţiei locale, comportamentul brutal al jandarmeriei şi poliţiei, presiuni fizice şi psihice la care au fost supuşi aceşti oameni, ce aveau ca scop abjurarea credinţei şi trecerea la ortodoxie, cenzurarea publicaţiilor neoprotestante, trecerea în proprietatea statului a bunurilor imobile şi mobile ale comunităţilor religioase în urma măsurilor legislative de desfiinţare a acestor organizaţii, arestarea şi trimiterea în judecată a celor care nu respectau interdicţiile, pedepsirea bărbaţilor prin trimiterea pe front în linia întâi, închiderea unor lideri religioşi etc. Persecutarea neoprotestanţilor a luat formele cele mai violente în Basarabia şi Bucovina. În Basarabia sute de „sectanţii” au fost închişi în lagărul de la Oneştii-Noi, judeţul Lăpuşna, iar în Bucovina aproximativ 200 de baptişti şi adventişti au fost încarceraţi în Penitenciarul Cernăuţi.
Violenţe fizice s-au înregistrat aproape peste tot. La 4 aprilie 1941, baptiştii din comuna Costişa, judeţul Rădăuţi, relatează în limbajul lor simplu calvarul prin care au trecut în 16 martie 1941 şi în zilele următoare (doc. 38):
„Declaraţie
Noi mai jos subsemnaţii Ionesi Avram cu soţia Ecaterina, Şurub Archip, Ciotău Constantin şi Cojocari Ecaterina, români de confesiune baptistă din Comuna Costişa Jud. Rădăuţi prin prezenta declarăm următoarele: În ziua de 16 Martie 1941. Eram adunaţi la serviciul religios în timpul serviciului a întrat în casa de rugăciune un sergent Jandarm al Postului de Jandarm din loc însoţit de un străjer al Primăriei nea conturbat serviciul religios apoi nea ridicat ducândune la Primărie şi de acolo la postul de Jandarm dea colo nea transfirat la Postul de Jandarmi din Comuna Frătăuţii-Noi unde nea dresat acte de transfirare în timp ce nea silit să tăiem lemne şi să frecăm podelele ajuns în Frătăuţii-Vechi la secţia de Jandarmi iarăşi nea pus la tăiat lemne şi la frecatul podelelor apoi nea dus la Legiunea de Jandarmi Rădăuţi şi apoi la parchetul Tribunalul Rădăuţi, astfeli nea interzis de ane mai aduna la rugăciune cătră Dumnezeu în casa de rugăciune cu toate că aveam Autorizaţia de funcţionare de la Comunitatea baptistă din Mihoveni Jud. Suceava conform Statutului baptist aprobat de Onor Minister al Cultelor astfeli am fost chinuiţi pe drumuri timp de 3 zile iar copii noştri mici au remas acasă fără părinţi şi mâncare trei zile iar una dintre arestate a şi născut în acest timp la Primăria Frătăuţii-Noi dea tâta trudă rugăm cu respect să se ia măsuri de îndreptare să ni se restituiască Autorizaţia Confiscată şi să ni se dea dreptul ca să ne întrunim la rugăciune. Că în prezent sântem opriţi de postul de Jand. din loc
Aceasta am declarat şi semnat propiu
Costişa la 4 April 1941.
(urmează semnăturile)”
Apogeul persecuţiilor împotriva neoprotestanţilor l-a reprezentat interzicerea celor trei denominaţiuni. A existat însă un pericol şi mai mare, după ce, la 6 mai 1942, mareşalul Ion Antonescu a dat ordin ca toţi „sectanţii” (inclusiv membrii asociaţiilor religioase) să fie trimişi „în formaţiunile de muncă de pe Bug”. Acest proiect a dat multă bătaie de cap conducerii Ministerului de Interne, care s-a văzut pusă în situaţia de a organiza deportarea în Transnistria a 100.000 de cetăţeni. Până la urmă, singurii care au fost deportaţi au fost inochentiştii. Proiectul deportării „sectanţilor” este subiectul mai multor documente incluse în culegere. Unul dintre acestea este comunicatul în legătură cu deportarea în Transnistria pe care Prefectura Judeţului Muscel l-a afişat la 4 iunie 1942 (doc. 213):
„Către Primării şi Posturile de Jandarmi.
Se aduce la cunoştinţă generală următoarele:
1. Domnul Mareşal I. Antonescu, Conducătorul Statului, a hotărât ca toţii membrii sectelor religioase să fie trimeşi imediat în organizaţiile de pe Bug.
2. Pentru satisfacerea acestor dispoziţiuni, autorităţile poliţieneşti, jandarmereşti şi administrative vor întocmi de urgenţă tablouri de toţi sectanţii şi asociaţiuni religioase şi îl va înainta Prefecturii, spre a fi trimes Ministerului Afacerilor Interne care va lua măsuri de trimeterea acestora în Transnistria.
3. Autorităţile jandarmereşti împreună cu notarii vor stabili în comunele rurale după registre[le] sectanţilor, data când au fost înscrişi fiecare membru, şi la ce sectă au făcut declaraţii de trecere la oficiul de stare civilă.
4. După efectuarea acestor operaţiuni registrele se vor numerota, sigila şi parafa, după care se vor depune la preturi.
Pretorii vor certifica exactitatea şi numărul filelor; prezentul comunicat va fi aplicat în toate comunele din judeţ precum şi în oraşul Câmpulung.
Prefectul Jud. Muscel,
(ss.) General Teodor Nicolau”
Ameninţări cu deportarea în Transnistria au existat şi după ce s-a renunţat la acest plan. Administraţia locală încerca să-i şantajeze în acest fel pe cetăţeni să treacă la ortodoxie. Petiţia baptiştilor din mai multe comune din plasa Câmpeni, judeţul Cluj-Turda, adresată mareşalului Ion Antonescu la 18 mai 1943 aminteşte de o astfel de ameninţare. Documentul este revelator nu numai pentru teroarea la care erau supuşi aceşti oameni, ci şi pentru concepţia lor religioasă şi conştiinţa lor civică (doc. 403):
„D o m n u l e M a r e ş a l,
Subsemnaţii, Avram Ilie, invalid din actualul războiu, clasat cu 60% infirmitate, din comuna Neagra, jud. Cluj-Turda, Scrob Traian, rănit şi cu picioarele degerate din actualul războiu, din comuna Secătura, jud. Cluj-Turda, Scrob Gheorghe, fost concentrat, din comuna Secătura, jud. Cluj-Turda, Puiuleţi Dumitru, Puiuleţi Remus, Drăgoiu Petru din comuna Ponorel, jud. Cluj-Turda, Vâjdea Gheorghe din comuna Vidra, jud. Cluj-Turda, Leah Alexandru, Gligor Nicodim, Bădău Iosif, Stan Constantin, Leah Adrian, Coroiu Vasilie, Jude Nicolae, Cristea Constantin şi Marinca Eftimie, toţi din comuna Avram-Iancu, jud. Cluj-Turda, toţi de naţionalitate şi origine etnică români de credinţă creştini baptişti, cu profund respect aducem la cunoştinţă Domniei-Voastre durerea şi necazul nostru după cum urmează:
La începutul lunii Maiu 1943, am fost chemaţi la primăriile comunelor respective unde domiciliăm, unde Domnii Notari ne-au făcut cunoscut că, conform ordinului Preturei plasei Câmpeni Nr. 857/1943, prin care se comunică, spre executare întocmai, ordinul Prefecturei jud. Cluj-Turda Nr. 2.590/1943, pe care, cu tot respectul, ne permitem a-l anexa în copie, suntem obligaţi ca până la 27 Maiu 1943 să trecem la una din confesiunile creştine recunoscute de Lege, altfel riscăm să nu ni se mai îngroape morţii noştri în cimitire şi să se facă propuneri pentru trimiterea noastră în Transnistria.
Ştim că atât unii din părinţii noştri cât şi noi ne-am închinat lui Dumnezeu ca aparţinători ai cultului creştin baptist, recunoscut şi cu drepturi câştigate de decenii, drepturi care în chip nedrept şi pe baze de neadevăruri ne-au fost răpite la sfârşitul anului 1942.
În această credinţă creştină am convieţuit în mod paşnic cu toţi cetăţenii altor culte şi nici într-un caz nu ne-am făcut vinovaţi de intrigă şi de dezbinarea neamului nostru. Am fost şi suntem supuşi autorităţilor Statului şi ne facem datoria faţă de Patrie oriunde nevoile ei o cheamă. Lucrul acesta poate fi cercetat despre noi la autorităţile locale administrative şi poliţieneşti, cu care putem sta faţă oricând.
Ne cerem iertare, Domnule Mareşal, dacă faţă de Domnia-Voastră îndrăsnim să ne exprimăm indignarea şi jignirea ce-o simţim ca creştini şi ca români faţă de asemenea ordine ca acela anexat în copie, prin care ni se cere ca până la anumită dată să ne schimbăm credinţa ca şi când am schimba o haină, ca şi cum religia nu ar fi o legătură liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu, ci o chestiune care poate fi comandată de oricare autoritate, de la anumite birouri.
Noi credem că o religie impusă cu forţa şi sub anumite ameninţări nu numai că n-are durabilitate şi valoare, dar este chiar un dezechilibru moral şi social şi credem că ţara noastră n-are nevoie de astfel de cetăţeni. Dacă conducătorii religioşi ai altor confesiuni creştine vor să ne aibă în rândul enoriaşilor lor, pot face aceasta pe cale de convingere neforţată, cu duhul blândeţei şi a[l] dragostei creştine, pe baza învăţăturilor Domnului Christos cuprinse în Sfânta Scriptură, de la care nu înţelegem să ne abatem nici de frică şi nici de dragul unor avantagii pământeşti.
Astfel, Domnule Mareşal, noi şi familiile noastre înţelegem să rămânem mai departe credincioşi lui Dumnezeu, după învăţăturile Domnului Christos, şi să ne servim, ca şi până azi, Patria şi Neamul, „dând Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu”.”
Potrivit autorităţilor, numărul persoanelor care au cedat persecuţiilor şi şi-au părăsit credinţa a fost mic.
Din Viorel Achim (editor)- Politica regimului Antonescu faţă de cultele neoprotestante. Documente. Prefaţă semnată de Alexandru Florian (directorul general al INSHR-EW). Volum în curs de apariţie la Editura Polirom, Colecţia Document
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
