Un val de tristete bantuie prin poezia romana. Aceasta nu vine, asa cum am crede, din cauza disparitiei fizice a unor poeti legendari, ci din cu totul alte motive. Poetul n-a fost niciodata un om bogat, dar de cele mai multe ori, in societatile civilizate, a fost un om respectat.
O societate al carei blazon este saracia izvorata din lacomia unora si igonoranta acelorasi ajunsi la varf nu-si poate ingadui mai mult respect fata de marii ei poeti inca in viata decat cel pe care il acorda demnitarilor ei, de regula anonimi si fazi, dar nici prea mari eforturi nu face intru pastrarea memoriei celor plecati. Cauza este una singura: ce profit poate avea o astfel de societate de la niste insi care doar consuma, nu produc nimic, mai sunt si iritabili, insurgenti, pentru unii chiar lenesii neamului lor? Si atunci apar inlocuitorii, acei "poeti" care pot canta in struna, multumiti ca aduna gloriola dupa gloriola pe seama surogatelor primite cu entuziasm de catre cei pentru care nonvaloarea reprezinta un criteriu de baza.
Lehamesit, poetul autentic sta deoparte, pentru a face loc "poetului", confectionat dupa reteta festivalului de trista amintire. Si astfel apar duzini dupa duzini de "poeti", veleitari cu pretentii, agresivi, care stiu sa-si multumeasca sprijinitorii. Puterea este multumita. Eforturile acesteia de-a acorda cateva tinichele, in cele mai multe cazuri acelorasi slujitori ai nimicului, sau de-a fixa unele indemnizatii de merit, printre cei merituosi cu adevarat aflandu-se si cozile de topor ce-au slujit ideologia defuncta restaurata intr-un mod cinic astazi, nu pot fi decat gesturi minore intr-un moment de oportunitate penibila, in fond praful de pe toba. Unii mari poeti ori au refuzat acele tinichele sau indemnizatii, cum a fost cazul Marianei Marin, ori, la aflarea vestii, au plecat definitiv dintre noi, cazul recent al regretatului poet Mihai Ursachi.
Ca o astfel de societate perdanta nu face nimic pentru memoria marilor ei poeti, sau mai nimic, doar gesturi sporadice la aniversari si comemorari, de cele mai multe ori festivisme ieftine, poate fi ilustrat lesne prin faptul ca un loc cum este cel ce l-a dat pe Eminescu este lasat sa zaca intr-o saracie demna numai de bantustane; singurul efort de a-l scoate din cand in cand in evidenta il face tot Eminescu, prin puterea valorii sale. O alta tara, ca Germania sa spunem, ar fi facut dintr-un astfel de loc un reper universal. Insa de unde atata interes pentru autenticele valori, cand in spatele unor subrede fatade se ascund avutiile unor hrapareti in mintea carora nu incape poetul, ci cu indulgenta "poetul", a carui obedienta poate fi lesne adaptata?
Si te intrebi: oare, in astfel de vremuri sarace, umilit si retras, asa cum a facut poetul Mihai Urachi, a carui moarte o regreta doar putini prieteni si discipoli, daca poetul mai are vreun rost, mai poate trai cu demnitate, in spiritul marilor inaintasi trecuti cu nepasare in uitare?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
