A doua zi, revigorat de experienţa întrecerilor sportive organizate de cowboys, am pornit, din nou, în căutarea trecutului. M-am oprit la Wickenburg, un oraş istoric, fondat prin 1860 de căutătorii de aur şi încă locuit – cu alte cuvinte, un oraş viu (living town), total opus acelor ghost towns care nu sunt populate decât în timpul zilei, datorită vizitatorilor ocazionali şi a întreprinzătorilor care deţin spaţii comerciale sau interese de altă natură în industria turistică pentru ca, la terminarea programului, toţi să plece spre alte localităţi, unde îşi au reşedinţa. Oraşul şi-a primit numele de la un prospector de origine germană, Henry (de fapt, Heinrich) Wickenburg, de baştină din Essen, care a dat de un filon foarte bogat la Mina Vulturului din care se spune că ar fi scos praf de aur în valoare de peste 30 milioane de dolari. Terenul pe care se află oraşul i-a aparţinut acestui norocos căutător de aur care l-a vândut sau l-a donat celor doritori a se aşeza aici. Municipalitatea a comandat un bust al acestui fondator. Nu e vorbă că, în oraş, sunt mai multe monumente dedicate pionierilor anonimi sau cetăţenilor iluştri. Cei din urmă beneficiază de socluri de piatră şi statuile lor sunt aşezate în preajma clădirilor oficiale. Pentru ceilalţi au fost alese amplasamente mai puţin tradiţionale, pe străzi sau în locuri virane, unde altădată se aflau anumite clădiri emblematice pentru aşezare. Majoritatea sunt la nivelul de călcare, cu excepţia a două sculpturi menite a omagia două patrupede care au contribuit la prosperitatea ţinutului – un cal şi o bovină din rasa long horns – care sunt cocoţate pe acoperişurile plate ale unor clădiri. Deşi turnate în bronz, dar colorate naturalist, multe din aceste statui oferă vizitatorului senzaţia că, printr-un miracol, a fost transportat înapoi în timp, şi are prilejul să întâlnească tipurile specifice secolului al XIX-lea: un miner înalt, cu barbă şi plete lungi, murdar şi ponosit dar bine înarmat, este urmat de măgăruşul încărcat cu tot calabalâcul necesar mineritului; un vaquero mexican cântă, plin de voioşie, la chitara sprijinită pe genunchi – descendenţii locuitorilor hispanici iniţiali au ajuns la a şaptea generaţie aici şi sunt respectaţi de toată lumea. Ca în toate oraşele din Vest, scandalurile, bătăile, crimele şi jafurile erau un lucru curent aşa că o închisoare era absolut necesară. Dar, la Wickenburg nu s-a gândit nimeni să construiască o asemenea clădire de utilitate publică. Dar aceasta nu însemna că legea nu era respectată iar criminalii nu erau pedepsiţi. În locul unei puşcării, sheriff-ul a găsit că mult mai economic este să înlănţuiască pe condamnaţi de un arbore bătrân. Astăzi, în acelaşi loc de recluziune ce a fost utilizat din 1863 până în 1890 – şi nu s-a auzit de vreun caz de evadare –, se află sculptura unui nefericit culpabil legat de gleznă, cu un lanţ greu, de acelaşi trunchi secular. Era o metodă eficientă de a-l supune oprobriului public şi de a-l lecui să mai persiste în a face rău pentru că, expus în exterior, localnicii treceau pe acolo şi-l batjocoreau sau, adunându-se în grup mai mare, se zgâiau la el şi făceau haz. Acuma, Wickenburg este un oraş paşnic şi liniştit, cu o administraţie vrednică de toată cinstea pentru că se îngrijeşte de perpetuarea vestigiilor trecutului. La biroul de informaţii turistice se găseşte o hartă a localităţii pe care sunt specificate toate monumentele de arhitectură şi obiectivele istorice demne de a fi văzute.
S-au păstrat şi au fost restaurate multe dintre casele pionierilor. Trinidad House datează din 1863 şi este considerată cea mai veche locuinţă privată din Arizona. După ce familia Trinidad a vândut-o a slujit drept post militar, apoi ca staţie de diligenţă şi, în final, ca magazin. Altă clădire veche, tot de prin anii 60 ai veacului XIX, este Orosco House. Calea ferată ce lega oraşele Phoenix şi Prescott a ajuns aici în 1893 iar gara şi depoul încă există. Pentru agrementarea spaţiului, a fost cumpărată şi o locomotivă, Santa Fe Railroad Engine No. 761, produsă în 1890. Grajdul unde călătorii sau unii cowboys în tranzit îşi puteau lăsa caii a fost ridicat tot în 1890 dar, când locomoţia cu ajutorul forţei cabaline a fost înlocuită de automobilele cu ceva mai mulţi cai putere, clădirea a fost transformată în garaj iar la colţuri au fost montate pompe de benzină. Există şi alte edificii vechi: băcănia Tollman din 1893, transformată ulterior în sală de biliard şi jocuri de noroc – unde se zice că o partidă de cărţi a durat 24 de ore neîntrerupt –, Hotelul Texas din 1895, Hotelul Vernetta (azi Hassayampa Building) din 1905, Şcoala Garcia (de la numele donatorului, Don Ignacio Garcia) tot din 1905, vechea Primărie din 1909, Frizeria Helm din 1910, Farmacia Jones din 1918 şi, cea mai recentă construcţie, vechiul oficiu poştal, din 1930. Municipalitatea se mândreşte cu aceste monumente şi a investit fonduri serioase în recondiţionarea lor.
Programul edilitar al localităţii este ţinut sub strictă supraveghere şi construcţiile noi trebuie să respecte anumite reguli planimetrice şi stilistice. Nu pot fi ridicate edificii înalte, cel mult un etaj. Faţă de Goldfield Ghost Town (despre care am vorbit în episodul trecut, vezi „Ziarul de duminică” nr. 12/ 29 martie-4 aprilie 2013) care nu avea trotuare, în Wickenburg, pe toate străzile există trotuare de scândură, protejate de umbrare susţinute pe stâlpi de lemn. Te poţi plimba prin faţa vitrinelor atrăgătoarelor magazine de suveniruri, bijuterii indiene, arme, pălării şi şei ori alte articole legate de viaţa din Vest pe care un turist şi le doreşte ca amintire la despărţirea de acest oraş încărcat de istorie. Librăria era foarte bine garnisită cu literatură de specialitate: memorialistică din vremea pionieratului, monografii de localităţi şi oameni iluştri, tratate de istorie locală sau naţională, albume, cărţi poştale ilustrate cu imagini recente sau reeditări de tiraje istorice, discuri cu muzică country, dvd-uri cu filme documentare sau de ficţiune, reviste precum „Wild West”, „Arizona Highways”, „Arizona and the West” etc.
Cine are interes special pentru trecutul locului poate să afle lucruri deosebit de interesante la Desert Caballeros Western Museum, o instituţie destul de mică dar foarte bogată ce se recomandă, cu legitimă fatuitate „A Big Museum for a Tiny Place” (Un muzeu mare pentru un loc mic). Erau expuse acolo multe şei, frâie, căpestre, pinteni, pălării, chaps – toate bogat ornamentate. Ca piesă deosebită era un pumnal cu mâner din corn de cerb dăruit de ţarul Alexandru II al Rusiei lui Buffalo Bill – porecla lui William Frederick Cody, cercetaş, vânător şi, mai târziu, iniţiatorul şi proprietarul unui circ în care era înscenată aventura expansiunii spre Vest – drept răsplată că l-a însoţit şi distrat pe fiul său, marele duce Alexei, în timpul unei vânători de bizoni în preerii, în anul 1872. Altă piesă de interes era revolverul Colt 45 ce a aparţinut lui Wyatt Earp atunci când, în 1897, a fost proprietarul unui local, numit Dexter Saloon, în Nome, în timpul goanei după aur din Alaska; alături se află cartea de vizită a patronului şi jetoane de diverse valori de la mesele de joc ale stabilimentului său. La subsol erau amenajate mai multe interioare de epocă, pentru a da o idee vizitatorilor neiniţiaţi despre felul cum erau mobilate şi dotate acestea cu mai bine de o sută de ani în urmă. Astfel, putea fi văzută acolo o reşedinţă particulară cu tot necesarul unu trai decent, o băcănie, un magazin de arme – cu armurierul ce repară un revolver demontat pe masa din faţa lui – , un atelier fotografic şi un saloon, element nodal în structura oricărei localităţi din zonă.
În acest muzeu am aflat povestea unui articol vestimentar care a început să fie folosit şi la noi: şnurul din piele împletită ce se prinde la gât, în loc de cravată, cu ajutorul un ornament din argint sau piatră semipreţioasă (turcoază, obsidian, agat, carneol, coral). Crezusem că este o invenţie veche a vreunui cowboy nevoiaş ce nu avusese ce-şi înoda la gât într-o zi de sărbătoare şi recursese la acest expedient. Aşa că surpriza mea a fost cu atât mai mare când am găsit informaţia că articolul numit curent bolo tie a fost patentat, în 1959, de un bijutier local, Victor „Vic” Cedarstaff care, iniţial, îi dăduse alt nume, mai lung şi mai greu de pronunţat ce nu a prins la public. Apoi, găsind că această cravată seamănă cu bola, arma folosită de argentinieni pentru prinderea vânatului, l-a rebotezat ca bola tie, dar lumea a considerat necesară masculinizarea termenului şi i-a spus bolo, aşa cum a şi rămas.
Încărcat de impresii şi de informaţii, am mai dat o raită prin oraş, căutând umbra şi răcoarea în acea după-amiază toridă. Le-am găsit pe amândouă la intrarea în localitate, în preajma unor cactuşi încărcaţi de fructe galbene şi dolofane. Evident nu puteam gusta din ele aşa, pe marginea drumului, căci riscam să fiu reţinut de autorităţi pentru că am atentat la integritatea ecologică a locului. Dar, la o tarabă, o indiancă bătrână vindea chiar fructe de cactus ( 50 ¢ bucata). Am cumparat două bucăţi pe care ea, cu o mână nu prea curată şi cu un cuţit la fel, le-a crestat şi le-a scos pielea, oferindu-mi-le în palmă. Erau foarte zemoase: cel galben era acru la fel ca o lămâie, cel roşu, dulce. Răcorit cu acest rod al deşertului, bogat în vitamina C, mi-am recăpătat forţele şi am luat drumul înapoi spre Peoria. În cale, am admirat încă un apus purpuriu pe cerul Arizonei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
