Una dintre cele mai importante voci ale liricii contemporane, poetul clujean Ion Muresan, elogiat de critica, pretuit de confrati, iubit de cititori, este o figura insolita a peisajului nostru literar, poate si datorita faptului ca ramane poate cel mai zgarcit autor roman in ceea ce priveste... publicarea poemelor sale. Despre rabdarea cu care stie sa amane editarea unei carti, ca si despre chinuitorul drum catre adevarata poezie, autorul a acceptat sa ni se confeseze.
- Scriu cu o anume zgarcenie si cu respect pentru cititor. Am spus o propozitie cam "teapana", dar asta e. La fel cum sunt selectiv in volumele mele de poezie, la fel sper ca si cititorii mei sa fie selectivi in lectura si cat mai exigenti. Amanarea publicarii este mai mult o urmare a zicerii biblice "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face". Astazi se scrie poezie enorm de multa. Poetii nu se gandesc ca cineva trebuie sa o si citeasca... Sau ca cineva ar putea-o citi. Asta ma face sa dramuiesc cu grija ce scriu, fara sa fiu ceea ce s-ar numi un bijutier; dar nici nu pot sa dau drumul unei mori din care faina si taratele sa iasa amestecate. Scriu si versific foarte usor. Dar tocmai pentru ca pot scrie atat de usor, ca pot sa "delirez" in versuri, ca pot umple pagina dupa pagina, tocmai asta ma face sa ma feresc de mine insumi. Mi-e frica de usurinta cu care scriu. Mi se intampla sa astern pe hartie poeme intregi pe care, apoi, sa le arunc, sau din care sa retin doar un vers. Pentru ca ma imaginez pe mine, ca cititor, in fata cartii mele. Iar cand eu sunt si cititorul, si autorul, postura nu este cea mai convenabila pentru nici unul din cei doi.
- Cum a inceput relatia aceasta, pe care o banuiesc chinuitoare, cu versul?
- Tu esti in stare sa ceri de la un copil sa-ti povesteasca, daca se poate cu lux de amanunte, cum s-a nascut! Sunt convins ca acel "punct zero al poetului" exista. La fel cum tipatul nou-nascutului nu e o fictiune. Momentul atingerii hartiei pentru prima data, cu intentia clara de a scrie un poem, ei bine, acel moment este extraordinar. Dar, cinstit, fizic nu il tin minte. Si cred ca nici un scriitor nu tine minte aceasta clipa inefabila. Ce m-a impins acolo, cum am inceput sa scriu, aceasta este deja o alta poveste. Eram in scoala generala si aveam un prieten, un coleg de joaca mai mare ca mine cu vreo doi ani, care, intr-o seara, mi-a aratat un caiet cu poezii scrise de mana. M-a fascinat de la bun inceput aspectul acelor pagini: faptul ca randurile nu mergeau pe hartie pana la capat, ca erau grupate patru cate patru... Sigur ca mai vazusem poezii si in cartile de scoala, dar atunci, pentru prima data, aveam in fata ochilor o poezie scrisa de mana, ceea ce era cu totul altceva decat o poezie tiparita. Mi-am zis ca trebuie sa incerc sa scriu si eu asa ceva. Peste ani si ani, l-am intrebat ce continea caietul. Si-a adus aminte foarte greu. Pentru el, momentul respectiv nu avusese nici o semnificatie. Si mi-a spus ca nu a scris niciodata poezii. Cum? l-am intrebat. Aveai totusi un caiet cu texte scrise de mana... A, da, erau niste romante pe care le copiasem... Dezamagire? Tarzie. Orice ar fi fost pe acele pagini, pentru mine erau primele versuri scrise cu mana pe care le-am vazut.
Nu mult dupa aceea, am inceput sa scriu. La inceput, mici poezii "inspirate" din natura. Pun ghilimele pentru ca, atat cat am stat la tara, de cand m-am nascut si pana am plecat la liceu, eram in armonie, eram cuplat la natura. Stiam toate buruienile dupa nume, simteam mirosul toamnei inca din miezul verii, dupa cum din miezul iernii simteam cum se naste primavara, iar apoi simteam cum incepe sa se coaca, sa dospeasca si sa creasca vara in burta anotimpului de dinainte. Eram chiar in interiorul acestui miracol si simteam nevoia sa spun mai mult decat "Ioi!" si "Ni!", sa extind mirarea monosilabica si neputincioasa. Am simtit ca explodez daca nu gasesc o supapa pentru a scapa de atata bucurie. Si asta m-a impins sa scriu poezii despre natura, care, recitite acum, sunt chiar frumoase. Prin clasele V-VI mi-a aparut prima poezie, in Scanteia pionierului, de fapt o strofa despre Muntii Apuseni. Apoi am inceput sa public in Cutezatorii, unde cel care se ocupa de rubrica Tinere condeie era Virgil Teodorescu, presedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, si unde puteai intalni nume precum Matei Visniec, Florin Iaru, Viorel Muresan. Mi s-a spus ca sunt "inzestrat", dar ca mi-au fost corectate greselile de... ortografie. Imi amintesc ca era o iarna grozava, iar eu m-am dus la posta din sat sa-mi iau Cutezatorii. Nu aveam rabdare sa astept pana a doua zi, cand revista ajungea la scoala. Camera de la posta era data pe jos cu motorina si m-am intins peste tejghea cerand revista. Am deschis-o, iar la rubrica respectiva mi-am vazut numele, Ion Muresan, sub o poezioara despre toamna (desi ne aflam in plina iarna). Am tras revista spre mine si am mirosit-o. Mi-am mirosit propria poezie. De atunci, de cate ori ninge, simt, asa, un miros de cerneala tipografica in aer. Pe urma a fost mai "simplu"... Am luat Premiul doi pe tara la concursul Tinere condeie, iar in clasa a XI-a am luat Premiul I pe tara.
- Si, totusi, debutul...
- Debutul meu real s-a produs mult mai tarziu, deoarece debut real este atunci cand capeti constiinta scriitoriceasca, atunci cand iesi pentru prima oara din uimire si din bucuria literei tiparite si ajungi sa-ti dai seama ca ceea ce faci tu nu mai este nici jurnal intim si nici macar marturisire sincera. In acel moment in care iti dai seama ca nu esti sincer, ca minti, atunci apare constiinta faptului ca faci, de fapt, literatura. Asta se intampla tarziu - sau altora nu li se intampla niciodata. Mie mi s-a intamplat acest lucru cand aveam o iubita si era ziua ei si mi-am zis ca trebuie sa-i compun o poezie. M-am asezat la masa si am scris... doua. Asadar, trebuia sa o aleg pe cea mai buna. In prima, iubita era frumoasa, extraordinara, era orice poate naste si exulta mintea unui adolescent. Cealalta era o poezie mai obscura, despre plimbarile mele pe la patru dimineata prin partea orasului unde locuia ea, despre cum puneam capcane pentru pasari, le prindeam si le tineam in buzunar pana in dreptul casei ei, unde le dadeam drumul sa zboare. Descriam cerul, cati nori au trecut pe deasupra casei sale intre 6,30 si 7, ce forma aveau... Iar ea, iubita, nu era acolo, era destul de rea, nici frumoasa nu era, pentru ca nu intra in peisajul iubirii. Si am avut de ales intre cele doua poeme... Adevarul este ca poezia in care imi idealizam iubita era mai proasta decat cealalta. I-am dat al doilea poem, cel neguros. Nu a fost prea incantata. Mi-am pierdut iubita. Dar am ramas cu optiunea nefericita pentru literatura. Atunci am inteles ca poezia nu este un instrument de serviciu cu care iti atingi scopurile, ca este ceva care lucreaza deasupra intereselor tale marunte, ca raspunde unor legi inefabile, iar poetul se afla la mijloc si trebuie sa reziste.
- S-a scris despre dumneavoastra ca v-ati situa "cu o intuitie foarte sigura, de la inceput, in interiorul manierei textualiste" (Marin Mincu). Subscrieti acestui punct de vedere?
- Sigur ca in poezia mea sunt si umbre de textualism. Dar nu este un textualism nascut din text neaparat, nu este un textualism de jucarie. Eu cred in purgatoriu. Paradisul meu a fost in carti, in texte, in lectura, iar infernul era realitatea. Infernul era in polaritate cu paradisul. Daca nu era infern, totul trebuia sa fie paradis. Aceasta asteptare era de fapt o sfasiere, o incordare, o incrancenare de a fi ori intr-o parte ori in alta, ba chiar in amandoua si a le impaca. De aceea, cred ca textualismul meu este atata cat textele m-au facut fericit si cat ele au facut parte din viata mea.
Interviu realizat de Radu Constantinescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
