Ca sa ajunga in Occidentul mult visat, a desenat, pentru Solidaritatea, timbre si afise revolutionare in Polonia, s-a implicat in miscarea anticomunista din Ungaria, apoi, cand credea ca si-a gasit linistea, a intrat in conflict cu autoritatile germane. A pictat, a expus cu succes, a vandut cu profit, dar dupa patru ani a conchis ca drumul sau artistic este totusi in Romania. Acesta a fost destinul unuia dintre cei mai interesanti pictori suprarealisti romani contemporani: clujeanul Ovidiu Avram. (Radu Constantinescu)
Din Polonia in Ungaria
Din tara am reusit sa ies destul de greu. Am ajuns intai in Polonia, unde se putea calatori fara prea mari probleme. M-am inscris intr-o excursie si... am plecat. Singura ilegalitate comisa in acel moment a fost scoaterea unor lucrari proprii din tara. Pe aeroportul din Cracovia, m-a asteptat Kazimir Jurcsak, doctorand in romana si viitor diplomat la Ambasada Poloniei de la Bucuresti. Aveam un pasaport valabil 20 de zile si am ramas... o jumatate de an, timp in care am fost dat in urmarire in ambele tari. Cu deosebirea ca polonezii nu prea s-au grabit sa ma aresteze. Asa se face ca, desi stateam ilegal in Polonia, am pictat, am facut restaurari. Era cu putine luni inainte ca sindicatul Solidaritatea sa preia puterea. Am avut o expozitie la Cracovia, m-a ajutat un prieten polonez, mi-a organizat vernisajul, am vandut lucrari si asa am facut rost de bani. Acum puteam sa ma gandesc mai relaxat la o solutie pentru a-mi continua "drumul" si a iesi in Occident.
Am avut mai multe tentative de trecere a frontierei, dar nereusite. De cinci ori am incercat sa ajung in Suedia sau in RFG, dar fara succes. La un moment dat, insusi Episcopul Vicar al Gdanskului, Monseniorul Jankowski m-a ajutat sa obtin o viza germana, insa granicerii polonezi au fost vigilenti. Cei de la Solidaritatea ma sprijineau, desi autoritatile ii fugareau si pe ei. Cu sindicatul liber polonez chiar am colaborat in acele luni: le-am facut grafica la niste timbre si la afise de samizdat, ceea ce a fost extraordinar pentru mine ca artist, daca ne gandim ca Polonia avea, si are in continuare, o scoala de grafica renumita in toata lumea. Tot datorita celor de la Solidaritatea, care mi-au tiparit pe pasaport o viza falsa de expulzare si lui Lech Walesa care mi-a semnat o scrisoare de recomandare pentru o grupare de opozitie din tara vecina, pana la urma, am reusit sa plec din Polonia. Cu viza aceea am ajuns in... Ungaria. Plecasem spre Vest si ma intorceam in Est. La Budapesta, l-am cunoscut pe Adam Peter (traducatorul lui Cioran in maghiara), care m-a gazduit si m-a sfatuit cum sa procedez pentru a ramane legal in tara. Metoda semana cu tehnica obtinerii unui buletin de oras in Romania: aveam nevoie de loc de munca, domiciliu stabil si recomandare. Asa m-am angajat la Jurta Szinhaz (Teatrul Iurtei), un colectiv artistic anti-comunist declarat. Ungaria era in fierbere si am nimerit tocmai in acea atmosfera. Tot acolo am colaborat cu gruparea Romania libera, care activa impotriva lui Ceausescu si era sustinuta de Ion Ratiu, pe atunci o mare personalitate a exilului romanesc. Astfel am intrat in conflict cu autoritatile ungare care m-au acuzat de amestec in treburile lor interne. Pana m-am dumirit cum sa ies din incurcatura, s-au tot adunat "urme" in documentele mele.
Am avut si in Ungaria tentative de trecere a frontierei, prin aer si pe sol. Numai pe apa nu am incercat sa trec granita, fiindca n-aveau mare. Pana la urma, am reusit sa plec cu avionul, cu ajutorul a doi graniceri unguri, fosti studenti la Academia de Arta maghiara.
Azil politic in Germania
Asa am reusit sa ajung la Munchen. De acolo, as fi vrut sa ma stabilesc in Franta, dar m-am oprit la Koln, unde locuia un foarte bun prieten, pictorul Nicolae Maniu, artist celebru, suprarealist, poate cel mai bine cotat pictor roman din diaspora. Am stat la el cativa ani. Am cerut azil politic si am ramas in Germania. Evenimentele din decembrie 1989 acolo m-au prins. O vreme, am stat intr-o colonie de artisti amenajata intr-o fosta fabrica de lumanari, cu ateliere si facilitati de tot felul. Eram veniti de prin toata lumea, fiecare cu nebunia lui. Dar, profesional, lucrurile nu difereau prea mult de cele din Romania pe care tocmai o parasisem: cine reusea sa expuna, sa vanda, intra in competitie, conta. Ceilalti vegetau.
Din pacate, nu stiu cum se face ca peste tot unde m-am dus, am "reusit" sa intru in conflict cu autoritatile. La fel s-a intamplat in Germania. Lucram de ceva vreme la o Galerie din Braunschweig, ROM-ART, a domnului Hans Joachim Grove. O faceam mai mult de placere decat pentru castig, dar, ca azilant, nu aveam voie sa muncesc, trebuia sa ma descurc din ajutorul de refugiat. Am angajat un avocat si a trebuit sa-mi intrerup colaborarea cu acea galerie de arta. Sigur ca pictam in tot acest timp, dar, pe de o parte, incidentul cu autoritatile locale, iar, pe de alta, lipsa prietenilor, a gastii, a cafenelelor, m-au determinat sa ma intorc in tara. Ma saturasem. Occidentul nu era de mine...
Din nou, acasa...
Era 1992, o perioada destul de tulbure, dar ce mai conta... Reveneam acasa, la prieteni, la atelierul meu... Reveneam la pictura mea, care este destul de laborioasa. De pilda, pentru expozitia de anul trecut, de la Muzeul de Arta din Cluj, am lucrat mai bine de doi ani. Dureaza mult elaborarea tablourilor datorita atat dimensiunilor lor (pot ajunge si la 100 cm /100 cm), cat si tehnicilor folosite. La mine, pensula este completata de tragator si de spatula. Chiar si banala hartie igienica poate fi utila pentru anumite tuse. Lucrarile asa numite mixed media includ, in plus fata de clasica vopsea de ulei pe panza, si folosirea unor materiale aparte, ca rasini, polimeri, serigrafie, insertii. Lor li se adauga utilizarea unor vopsele speciale care permit realizarea straturilor de transparenta si converg spre crearea unei senzatii de tridimensionalitate a picturii. Numai ca, lucrand in mai multe straturi, realizez un tablou in medie la 4-5 luni. Si aceasta nici macar nu este o regula. Unele lucrari le las deoparte, ma intreb ce mai este de facut cu ele, le privesc indelung, constat ca nu le-a venit inca randul, apoi le reiau si pot trece chiar 5-6 ani pana la finalizare.
Revenind la Germania, pot sa spun ca aici am avut experiente interesante. In Braunschweig eram deja cunoscut. Aveam o cota buna de piata. Poate mai putin la Koln, unde era la moda o pictura mai abstracta, mai rece, cu care nu am avut foarte mari afinitati. De aceea, am expus cu mai mult succes in Franta, in Luxemburg, in alte parti. De altfel, nici Maniu nu a avut mare trecere in Germania. El a cunoscut succesul in Franta, unde este apreciata pictura legata de impresionism, mai usoara, mai aeriana. Astazi, suprarealismul e la el acasa in Statele Unite, in Spania, in Extremul Orient, in Singapore, dar nu in Germania. Aici i se face respiratie artificiala, prin crearea unor asociatii de promovare, ca sa-l tina cumva in viata.
In general, cu arta in Occident este o problema. Drumul pragmatismului occidental e trasat astazi de consumism, structura care elimina total transcendenta. La noi, religia ne mai pastreaza giroscopul in functiune, iar acesta ne tine pe directie. Structura noastra culturala europeana este crestina. Bazele noastre sunt crestine, chiar daca am inceput sa uitam acest lucru. Dincolo, au demontat giroscopul si l-au aruncat.
Personal, chiar daca practic o pictura suprarealista, sustin ca sursa de inspiratie ramane opera inaintasilor, literatura, pictura clasica, asa-numita traditie, desi e controversata acum, in lumina noilor orientari postmoderniste. Din Cabala, scrierile alchimice, gnostice, iau materia prima, sursele mele de inspiratie si tot acel bagaj cultural il manipulez pentru a exprima o anumita idee. Privitorul poate (sau nu) sa o descifreze in tablourile mele. In cultura exista mode culturale, pe care timpul le va confirma sau le va infirma; intre ele, si postmodernismul. Nu cred ca putem face abstractie de mostenirea trecutului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
