Si Saturn se vede cu ochiul liber. Dovada ca, intre alte popoare ale Antichitatii, o stiau romanii, denumind-o dupa unul dintre cei mai importanti zei ai religiei lor. Ceea ce nu putem descoperi insa decât cu telescopul sunt inelele acestei planete, a sasea in ordinea departarii de Soare si a doua ca marime din sistemul solar. Galileo, cu luneta lui istorica, le-a remarcat pentru prima data, fara sa le deduca totusi adevarata forma si natura, ci crezând ca planeta „principala" e insotita indeaproape de alti doi companioni (ca un fel de corp ceresc „cu urechi"). Abia dupa o jumatate de secol Cristiaan Huygens devenea constient de existenta „inelului" lui Saturn, iar Cassini, la 1675, putea descoperi in sfârsit, printr-un telescop mai performant, multitudinea de inele ale planetei – imagine confirmata si de sondele spatiale pe care le trimitem azi intr-acolo.
Fotografiile in culori realizate recent de sonda Cassini pun excelent in evidenta un spectacol planetar unic in partea noastra de univers. Desi vine de departe, lumina solara smulge din negrul de fond al Cosmosului privelistea acestui inel multiplu, desfasurat la nivelul ecuatorului lui Saturn, cu incepere de la 6.000 si pâna la 120.000 km distanta. Este ca un imens CD rotit continuu prin spatiu, un disc „de finete", deoarece pe toata colosala lui extensie nu are mai mult de 20 de metri grosime, prezentând insa nenumarate „santuri" circulare, spatieri, goluri mai mici sau mai largi. Peste 90 la suta din substanta inelelor este apa inghetata. Restul – diverse impuritati intre care predomina carbonul amorf, in alcatuiri materiale ce variaza de la marimea firului de praf la cea a unor pietroaie ceva mai rasarite. S-a descoperit ca intreg acest complex de inele are o atmosfera proprie, fiindca ultravioletele solare, la impactul cu gheata, produc stiuta evaporare a apei. Asa cum ne asteptam, mintea astronomilor a trebuit sa dea raspuns problemei delicate a genezei unei asemenea formatiuni planetare rarisime in sistemul solar. Ipotezele sunt doua la numar. Conform celei dintâi, inelele ar fi aparut ca urmare a pulverizarii unui satelit, sfarâmat fie in ciocnirea cu o cometa, fie ajuns prea aproape de suprafata colosului planetar, incât fortele mareice ale acestuia sa-l poata distruge. Sau, se mai crede, materia inelelor ar putea face parte chiar din norul de gaze al nebuloasei initiale, cea din care s-a alcatuit Saturn. Cât despre miile de goluri dintre inele, ele trec astazi drept rezultatul firesc al actiunii gravitationale generate de nenumaratii sateliti saturnieni, multi dintre ei descoperiti abia de misiunile Voyager, iar altii, poate si mai multi, inca neconfirmati sau pur si simplu ascunsi.
Apropo de sateliti: daca Pamântul are unul, iar Marte doi, abia planetele exterioare, de mari dimensiuni, incep sa ne ofere imaginea unei incredibile aglomerari de corpuri ceresti pe orbite circumplanetare. Saturn prezinta, la acest capitol, un intreg roi de sateliti, incepând cu Titan, cel mai mare si primul descoperit (de catre deja pomenitul Huygens), continuând cu recolta de observatii a lui Cassini (Iapetus, Rhea, Thetis si Dione), cu Enceladus si Mimas, gasiti de William Herschel (care, sa ne amintim in fuga, este si descoperitorul planetei Uranus), cu Hyperion si Phoebe. In fine, toate cu nume sonore, extrase din mitologia greaca, zece lune cunoscute prin stradaniile clasicilor astronomiei, pâna la debutul erei spatiale. Deceniile acestea din urma au declansat in cataloage o avalansa de sateliti noi: opt fotografiati de sondele Voyager in anii ’80 din secolul trecut, in zona interioara a sistemului de inele, 13 aparuti dupa anul 2000 in urma unor explorari ale regiunilor mai indepartate, pentru ca in 2004 misiunea Cassini sa-si aduca si ea contributia in domeniu, la concurenta cu observatoarele astronomice de pe Pamânt (Mauna Kea si Subaru), ale caror telescoape uriase „recoltau" 12, respectiv 9 noi sateliti. In 2007 erau deja identificate 60 de asemenea corpuri ceresti, in majoritatea lor de dimensiuni reduse, dar care contribuie la impresionantul spectacolul astronomic oferit de planeta Saturn. Sase dintre ele sunt destul de voluminoase incât sa fi ajuns intr-un deplin echilibru hidrostatic, iar Titan, pe care modulul Huygens a si reusit sa „asolizeze", poseda chiar atmosfera proprie. Sa mai spun si ca Rhea, satelitul numarul doi in ordinea marimii, are un discret sistem de inele, nu tocmai vizibil, dar sesizat de senzorii sondelor spatiale.
Intr-un anturaj promitator, era firesc ca Saturn insusi sa joace un rol de prima importanta. Planeta evolueaza in spatiu la zece unitati astronomice distanta de Soare; altfel zis, e de noua ori mai departe de centrul sistemului decât se afla Pamântul. Dintr-o asemenea pozitionare excentrica, ea da ocol astrului central in 30 de ani, interval echivalent, asadar, cu anul „local". Numarând aproximativ zece ore si jumatate, ziua saturniana nu poate fi cuprinsa intr-o cifra ferma, ci intr-una caracterizata prin variabilitate, in functie de vitezele cu care se rotesc in jurul axei planetare diverse puncte de pe globul respectiv. Un glob ale carui dimensiuni ciclopice „inghit" pe usor 764 de volume precum cel al planetei noastre natale, dar constituit dintr-o materie mai usoara decât apa. Constituit din hidrogen cu spoiala de heliu si cu vagi urme de metan si amoniac, ceea ce explica densitatea mica a planetei, volumul ei urias, turtirea accentuata de la poli si plasticitatea suprafetei. Telescoapele scot in evidenta, ca si la Jupiter, benzi paralele cu ecuatorul: o atmosfera cu nori vânzoloti de cele mai violente vânturi din sistemul solar. Ca element de maxima stranietate, nu mai lipsea decât un imens vârtej la Polul Nord, inconjurat de o persistenta structura de nori, in forma de hexagon, si care se roteste intr-un interval de timp egal cu perioada emisiilor de unde radio ale planetei. Spre stupefactia si, totodata, spre incântarea noastra, Saturn le are si pe acestea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
