Mai fertilă pentru istoria noastră literară a fost cealaltă bifurcaţie a inventarului romantic de obsesii identitare. Onoarea individuală se manifestă sub forma refuzului, a distingerii de ceilalţi prin violarea normei pe care ei nu doar că o acceptă, dar o şi impun. Sigur, cele două ipostaze, knight şi villain, sunt interdependente, aşa fel încît dacă nu l-am avut pe Sir Lancelot, nu l-am avut nici pe Robin Hood. Rebelul, răzvrătitul romantic nu e un personaj ci, ca şi domnitorii care vorbesc toţi la fel, o teorie. Poetul îşi asumă cel mai adesea acest rol, de contreur al societăţii dedate la înlocuirea onoarei, în spirit utilitarist, cu un set de principii universal convenabile, în interiorul unui grup precizat. Fireşte, orice consens, o vor spune postmodernii, în iubirea lor pentru diferend (Lyotard, 1983) implică o limitare, acceptarea condiţiei de a nu gîndi peste baremurile grupului. Aşa devii "an honourable man", Forrest Gump, individul care face doar ceea ce se aşteaptă de la el. Este onoarea, destul de perfidă, a societăţii industriale, în care (ca în romanele lui Dickens) cetăţeni de calitate fac închisoarea datornicilor, iar ticăloşilor cu le savoir faire li se permite să prospere. Această lume, pe care nu aveau să o apuce, o combat romanticii, vorbind de dreptul la revoltă şi, cu cuvintele lui Kant, la legea morală în mine.
Pentru romantici, onoarea individuală, într-un sistem care nu privilegiază individul - în fond, revoluţiile nu se înfăptuiesc la nivelul insului - e o fantoşă. Cu atât mai mult nu se ţine, într-un sistem care merge de la mare la mic, şi ocoleşte cu grijă mijlociul ("niciodată mijlocia" va fi, peste nişte ani, crezul avangardistului Voronca), onoarea intimă. Romantismul o expediază într-un singur vers: Oh, n'insultez jamais une femme qui tombe!. Continuat, cum îi stă bine unui răzvrătit, cu învinovăţirea raţiunilor sociale care au făcut căderea de neocolit. Abia Macedonski, în Noaptea de februarie, va cântări nuanţele căderii (frunza târâtă în noroaie îi este aproape laitmotiv), găsind în ea, dacă nu onoare, măcar simţire.
Onoarea intimă există, pentru romantici, numai în măsura în care se ruinează, cu ajutor din afară. Dinu Păturică reuşeşte să uzurpe o poziţie onorabilă (pentru cât timp, însă?) după ce va fi izbutit, întâi, să fure farmecele Cherei Duduca. Ea e o nemulţumită, de bună seamă, a cărei onoare intimă îi cedează onoarei sociale. Onoarei nereperate i se deschide, carevasăzică, drum larg. Doar că morala romantică n-o încurajează, deocamdată, mărginindu-se s-o constate. Cu alte cuvinte, ascultă de aceleaşi legi generale ale onoarei de orice alt fel. Traducând La Nouvelle Heloïse, Heliade Rădulescu tălmăceşte că "o virtute suferindă este preferabilă unei fericiri vinovate." Rânduri despre onoarea intimă, care nu diferă cu nimic de, să zicem, "decât Moldova-n lanţuri, mai bine ştearsă fie!/ Decât o viaţă moartă, mai bine-o moarte vie!". Partitura onoarei este, încă, monocordă.
Iubitor de călătorii, omul romantic e, totuşi, un independent. Omul tranziţiei nu va mai călători decât "cu treabă". Modernii vor căuta vizuine şi adăposturi. Libertatea romantică e, însă, desprindere. La propriu, şi la figurat. Aşa încât, liber să-şi caute afini peste tot, şi să-i găsească rareori, acelaşi sine care se măguleşte înrolându-se sub steagul unor bătălii de altădată poate, foarte bine, să fie şi singur.
Este, în Vizuina luminată, a lui Blecher, o imagine pe care putem, destul de nimerit, să i-o aplicăm, retroactiv, romantismului: "bucăţi de realitate cădeau pentru o clipă în odaie şi apoi se evaporau." La fel li se întâmplă, schimbând ce e de schimbat, şi romanticilor. Vaste panorame istorice, punând în scenă onoarea care a fost, se evaporă, făcând loc singurătăţii în care omul romantic găseşte calea de-a ocoli compromisul: "Nu te prinde lor tovarăş"... Iată cum sună un epilog: "Şi de sfinxuri lungi alee,/ Monoliţi şi propilee,/ Fac să crezi că după poartă/ Zace-o-ntreagă ţară moartă.// Intri-nuntru, sui pe treaptă,/ Nici nu ştii ce te aşteaptă./ Când acolo! sub o faclă/ Doarme-un singur rege-n raclă." (Cu gândiri şi cu imagini). Eşti pe cont propriu, în moarte, ca şi în viaţă. Diaporama istoriei e doar "un mit până să-nceapă mitul."
În Pentru păzirea auzului, trimiţând deopotrivă la tabu-urile creştine şi la viclenia lui Ulise, apare un împărat Onorie (pesemne Honorius, cel sub care imperiul s-a degradat ca niciodată înainte), a cărui purtare e semnul cel mai clar al "evaporării" istoriei: "Onorie-mpăratul mai mult iubea acuşa/ Decât cetatea Roma - pe Roma căţeluşa." E o formă de demisie din onoarea de grup, pentru onoarea ceasurilor de singurătate. La fel de romantică ca şi prima, şi la fel de legitimă. Eroul romantic spre fin de siècle dezertează fără remuşcări, şi-i găseşte societăţii pricini care să-i justifice abandonul.
Aceasta e, în ordinea romantică a onoarei, reforma pe care o introduce Eminescu. Aceea a dezlegării, cu de la sine putere, de civismul din care paşoptiştii şi-au făcut stindard: "Eu nu pot să le dau lefuri,/ Nici onori, nici pensiune,/ Nu-s în stare nici să judec/ Merite pentru naţiune.// Toţi acei ce-n astă lume/ Vor ceva... mă lese-n pace,/ Eu nu voi nimic, nimica,/ Decât pace, pace, pace." (Aducând cântări mulţime). Pacea nu mai este, ca la Alexandrescu, cerută pentru naţiune, ci pentru individ. Un sacrificiu nereprezentativ pretinde poetul de la insul lui, care evoluează, din dezamăgire în dezamăgire, spre oamenii fără însuşiri ai unei anume modernităţi. Lumea fiind nivelată, onoarea în sine e, teoretic şi practic, destul de ridicolă. Un Satan romantic, în Confesiune, se pronunţă încă mai limpede: "Coroană, aur, glorii, cântare şi comori,/ Istorie şi nume, iubire şi onori/ Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:/ Atingeţi-le numai şi veţi vedea că-s... eu." Experienţa, vindecătoare de iluzii, a ucenicilor de la Sais, se regăseşte întocmai în această confruntare a mulţimii cu Unul care contează şi care dispune. Din cele dinainte scrise, eroismul nu clinteşte nimic, şi împotriva lui, sfântă naivitate, se ridică Mureşanu: "De îţi jertfeşti viaţa, tu, pentru un popor,/ Au sarcina vieţii purta-va mai uşor?/ A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri/ Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri?". Nu, e răspunsul implicit. Iată amurgul eroilor.
"Cântarea mea, de glorie săracă", opţiunea neechivocă pentru o onoare de poet, care nu se defineşte prin valoare de piaţă (ca mai toată onoarea), ci prin, oricât de torturantă, stimă de sine, e preferabilă unei glorii de arenă, cu proprietăţi opiacee: "Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi/ Gloria e-nchipuirea ce o mie de neghiobi/ Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic/ Ce-o beşică e de spumă, într-un secol de nimic." (Scrisoarea I).
Onoarea asumată individual, la fel ca onoarea taberelor, are nevoie, în reţeta romantică, de hotărâre. Spurcare a mijlociei este O, stingă-se a vieţii: "N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun/ Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,/ Căci n-am avut metalul demonilor în vine/ Nici pacinica răbdare a omului de bine". Ce rămâne de făcut, în capcana banalităţii revelate prea târziu şi inutil, decât renunţarea, măcar formală, la onoare? "Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt/ Pentr-o minciună mare ori mare adevăr./ Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,/ Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,/ S-omor şi eu pe altul sau să fiu omorât/ Şi făr' de nici un titlu în lume să mă-nser...". Pentru pace - para bellum - s-au dat lupte. Romantismul obosit încearcă, ţintind nu atât onoarea, cât liniştea, să şi-o câştige prin retragere. E, strategia aceasta ieşită din eliminarea oricărei alteia, îndată după retorica unor avântaţi, paşoptiştii, convinşi că lumea va tresări, orfic, la ceea ce au să-i spună, calul troian al modernismului istoric şi literar.
Din volumul Cinstite obraze, moftangii şi domni - premiat la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2012, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
