Andrei Oisteanu este cunoscut indeobste ca unul dintre cei mai valorosi eseisti contemporani. Ultima sa aparitie editoriala a surprins multa lume. Pentru ca nu e o carte de eseuri, ci un roman. Aparut la relansata editura Cartea Romaneasca.
- Care e istoria singurului roman pe care l-ati publicat pana acum?
- De fapt, este vorba de doua romane, Comisionarul si Arhivarul, cuprinse intr-o singura carte, Cutia cu batrani. Volumul a fost publicat recent de Editura Cartea Romaneasca, dupa renasterea acesteia. De altfel, cred ca includerea mea in echipa de "desant" a editurii, in noua ei formula, are de-a face si cu faptul ca sunt "un caz aparte". Pentru o editura, sa publice un roman scris de un romancier sau un studiu scris de un cercetator sunt evenimente normale, dar sa publice un roman scris de un cercetator este un fapt editorial care intriga si atrage atentia.
"Scandalul" vinde romanul. Glumesc, evident. Nu e vorba de nici un scandal, ci doar de un fapt mai deosebit. Nu si neasteptat. Studiind mitologia comparata, era firesc sa ajung, mai devreme sau mai tarziu, la mecanismele care genereaza fictiunea. De aici si pana la articularea propriilor fictiuni, a unei mitologii proprii, nu a fost decat un singur pas. Mai bine zis un salt peste o prapastie, facut cu frica de a cadea in gol. Omul este un animal care mitologizeaza.
- Cand si de ce ati scris Cutia cu batrani? Cine sau ce v-a provocat sa o faceti?
- Am scris Comisionarul in perioada 1980-1981. Cineva mi-a relatat un straniu caz real. Un batran anunta ca vrea sa se sinucida, iar fiica sa angajeaza un alt batran care sa-l pazeasca, pentru ca acesta sa nu faca gestul final. Cu alte cuvinte, sa il protejeze de el insusi. Mi-am imaginat ce puteau sa discute cei doi batrani. Am construit o adevarata disputa existentiala. Cel deprimat nu conteneste sa prezinte sinuciderea ca fiind un act curajos si firesc, un gest de libertate si demnitate umana. Celalalt batran, "pazitorul vietii", incearca sa-l descurajeze si sa-i demonstreze ca viata este un miracol divin, care merita trait pana la capat. Misterul povestii nu consta atat in cine castiga disputa, cat in intrebarea daca sunt intr-adevar doi oameni, sau polemica se produce doar inauntrul batranului cu ganduri suicidare. "S-au jurat, s-au injurat, jur imprejur s-au cautat, s-au certat, s-au impacat si la urma n-au aflat de au fost doi, unul de Moarte si-altul de Viata, sau unul doar cu indoita fata".
- Si celalalt roman, Arhivarul?
- Povestea incepe oarecum banal. Un batran da un anunt la ziar: "Caut obiecte stranii". Ani de zile, el va colectiona nenumarate obiecte ciudate. Evident, in spatele lor se afla povesti ciudate si oameni ciudati. Modul in care protagonistul gestioneaza aceasta stare, de explozie a fantasticului in viata cotidiana, compune materia acestui roman. Este teoria lui Roger Caillois privind fantasticul. Si anume ca extraordinarul nu e de conceput intr-un univers miraculos. Fantasticul impresioneaza doar daca irumpe intr-o lume banala, careia ii compromite randuiala, altfel imuabila. In buna masura, povestea este autobiografica, pentru ca si eu colectionez obiecte (si povesti) stranii.
- Cum de publicati romanul abia acum?
- Pe la inceputul anilor ''80, am incercat sa-l public la Editura Cartea Romaneasca. Dan C. Mihailescu scrisese chiar o prefata. Cenzura nu a permis insa publicarea cartii. "Ce exemplu vreti sa dati romanilor" - mi s-a spus, printre altele - "cu personajul care aduce atatea argumente in favoarea sinuciderii?!". Pana la urma, am renuntat la ideea publicarii si am abandonat manuscrisul intr-un sertar. Pe la mijlocul anilor ''90, fiica mea Amana (nascuta in 1980, deci atunci cand am scris romanul) l-a descoperit,
l-a citit si m-a convins sa-l public. A aparut in 1995, la o editura putin cunoscuta, Meta, intr-un tiraj mic. Teoretic, acum este vorba de editia a doua, revazuta, dar practic romanul apare abia acum in conditii editoriale normale. Dan C. Mihailescu a rescris vechea prefata, adaugandu-i un Postscriptum in septembrie 2005. Intamplarea face ca acum cartea este publicata de editura la care am propus-o initial, cu aproape 25 de ani in urma. Volumul cuprinde, la sfarsit, un dosar de presa la prima editie. Cronicile au fost, in general, bune. Mi-a atras mai ales atentia recenzia cea mai critica, semnata de Ioana Parvulescu in Romania literara. Considerand ca sunt mai dotat in domeniul eseului erudit decat in cel al fictiunii, ea ma sfatuia sa raman la primul domeniu. Cum din 1981, de cand am terminat de scris Cutia cu batrani,
n-am mai scris proza, se poate spune ca i-am urmat sfatul inainte sa mi-l fi dat.
- De la aparitia acestui roman nu ati mai publicat nici un alt text de fictiune? Dar, de scris, ati mai scris?
- Nu, nu am mai scris si deci nu am mai publicat. Scrierea eseurilor imi este suficienta pentru a-mi satisface nevoia de creativitate si de exprimare libera.
- La Mircea Eliade exista o corespondenta intre textele sale eseistice, teoretice si cele de proza. Se poate vorbi despre asa ceva si la dumneavoastra?
- Evident ca da. Altfel am putea vorbi de o forma de schizofrenie. Calatoria initiatica, abstragerea din timp, patrunderea in spatiul oniric, dedublarea, magia oglinzii, riturile meteorologice, magia descantecului, irumperea fantasticului in realitatea cotidiana, sufletul obiectului, bestiarul fabulos etc. sunt tot atatea teme care apar in roman si pe care le-am studiat ca etnolog si mitolog. De aceea unii critici considera proza mea drept livresca. In buna masura, au dreptate.
Mircea Eliade recunostea faptul ca imaginatia sa literara utiliza materiale si sensuri pe care le studiase ca istoric al religiilor. Dar adauga faptul ca acest proces este adesea inconstient. Ioan Petru Culianu admitea si el ca proza fantastica pe care o scrie se hraneste din substanta studiilor sale savante. Eliade insa a mers mai departe cu paralelismul. El considera ca procesul de imprumut se desfasoara, paradoxal, in ambele sensuri.
- Tineti jurnal? Ati tinut vreodata?
- Da, am tinut jurnal (ca Anne Frank in recluziune), in perioada cea mai grea, in sufocantii ani ''80. Am continuat cativa ani si dupa 1990, dar nu mai avea acelasi efect psihoterapeutic, asa ca am abandonat.
- Ar mai exista vreodata posibilitatea de a vedea in librarii un nou roman scris de Andrei Oisteanu?
- Mi s-a pus o intrebare similara la recenta conferinta de presa organizata la Uniunea Scriitorilor. Raspunsul meu a fost negativ. Aflat langa mine, Mircea Mihaies mi-a soptit: "Never say never". Asa ca schimb raspunsul "Nu" cu "Probabil ca nu". In orice caz, nu sunt un concurent pentru scriitorii de fictiune. Ii rog deci sa nu se alarmeze. Pot sa ma recenzeze, pot sa ma si premieze, pentru ca nu am de gand sa le iau locul.
- Care e urmatoarea dumneavoastra carte care va aparea pe piata?
- Lucrez concomitent la mai multe carti de istorie a mentalitatilor, fiecare fiind in faze diferite de alcatuire. In cadrul Muzeului Literaturii Romane fac cercetarea intitulata Mentalitati, mode si moravuri. Societatea romaneasca intr-o epoca de tranzitie (1774-1866). La Colegiul Noua Europa, unde sunt bursier, finalizez studiul privind vechi cutume sexuale: Dreptul seniorului sau deflorarea rituala. In fine, de mai multi ani, ma documentez pentru o carte ampla: Dispute teologice publice. Fise pentru o istorie a religiilor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
