LIVE: 15 MINUTE CU UN ANTREPRENOR – Cum arată perspectivele pentru businessul românesc în 2022
Ziarul de Duminică

O sută şi una de nopţi (I). Povestea manuscrisului din Muzeul Aga Khan/ de Claudia Ott

Cum ajungi din India şi Iran, trecând prin Ţara Florilor şi Valea Varvarilor, tocmai în Africa de Nord şi Andaluzia? Şi unde poţi surprinde asupra faptului neveste descurcăreţe giugiulindu-se cu ibovnicii lor focoşi, sau să dai peste balauri care scot foc şi fum pe nări, sau peste amazoane războinice care se luptă cu nişte viteji cavaleri? Ce au în comun neguţătorii din al-Qayrawân şi canibalii din Insula Kamfora? Şi unde găseşti descrierea – cu secole înaintea lui Leonardo da Vinci – a unui aparat de zbor din lemn, cu „şurub pentru zborurile suişe“ (decolare, vezi bine) şi „şurub pentru zborurile coborâşe“ (aterizare, de bună seamă) ori a probabil celui mai vechi dispozitiv cu senzori de mişcare din întreaga literatură universală? Culegerea medievală de poveşti arabe O sută şiuna de nopţi adună în paginile unei cărţi un mănunchi de teme şi motive viu colorate şi o diversitate de genuri, personaje şi locuri. Chiar şi fiecare poveste în parte este plină de dramatism. Dar ansamblul povestirilor din O sută şiuna de nopţi reprezintă o comoară narativă de nepreţuit, ale cărei locuri de acţiune şi căi de transmitere cuprind aproape întreaga lume cunoscută în Evul Mediu, şi care îşi păstrează până astăzi actualitatea şi prospeţimea plină de poezie.

Atunci când în Spania, în anul 1234, manuscrisul celor O sută şi una de nopţi a apărut sub prima lui formă, exista deja culegerea cu mult mai cunoscută şi mai amplă a celor O mie şi una de nopţi. Cu mai bine de trei sute de ani înainte, o serie de surse credibile – specialişti în literatură, bibliotecari şi istorici arabi – vorbesc despre aceasta, tradusă din persană şi apoi completată în arabă. Iar titlul păstrat până în ziua de astăzi, O mie şi una de nopţi, circula în momentul respectiv deja de o sută de ani. Iar cel mai vechi fragment manuscris care s-a păstrat data cu patru sute de ani înainte de secolul al XIII-lea. Dar toate acestea se întâmplau în estul lumii arabe, la Bagdad, Cairo, Damasc şi în alte oraşe din Orient. Cu O sută şi una de nopţi, însă, ne aflăm în vest, în Occidentul arab.

O sută şi una de nopţi ne oferă o perspectivă fascinantă asupra unei culturi îndepărtate şi totuşi atât de familiare. Astăzi sunt mai actuale decât oricând poveştile despre afaceriştii fără scrupule, care îi ruinează pe negustorii oneşti. Unele episoade par extrase dintr-un film de la Bollywood: scenele romantice sunt însoţite de poezii pline de muzicalitate asemenea unei coloane sonore de film, momentele de acţiune se desfăşoară în dimineţi din cele mai frumoase, atât numai că la final eroii noştri se îndreaptă călare nu spre soare-apune, ci spre soare-răsare. Poveştile se întrerup noapte de noapte în momente de înalt dramatism, pentru a fi reluate apoi în ziua următoare, iar happy-end-ul e garantat. Fie că poveştile din O sută şi una de nopţi ne amintesc de miturile populare ale genului western, de basmele Fraţilor Grimm sau de clasicele poveşti cu fantome, de utopiile unui Jules Verne sau de epopeile medievale cu cavaleri, de legendele eroice, de fabulele sau de anecdotele populare – senzaţia surprinzătoare a unui déjà-vu şi plăcerea descoperirii de analogii, toate fac farmecul unei culegeri de poveşti care a parcurs secole şi o jumătate de glob ca să ajungă la noi.

 

O sută şi una de nopţi şi O mie şi una de nopţi

O sută şi una de nopţi nu este nici o versiune timpurie şi nici una prescurtată a celor O mie şi una de nopţi. Ambele culegeri sunt opere de sine stătătoare şi au circulat independent una de cealaltă. Totuşi sunt atât de înrudite între ele, încât le putem considera surori, O sută şi una de nopţi fiind sora mai mică a O mie şi una de nopţi. Dar în ce anume constă această înrudire? Care sunt asemănările, şi care deosebirile?

În primul rând le apropie structura de bază: o poveste-cadru cu poveşti inserate, istorisite de Şeherezada, fiica vizirului. Dar încă din povestea-cadru încep şi deosebirile: în O mie şi una de nopţi doi fraţi, care domnesc în regate diferite, se reîntâlnesc după o lungă despărţire, descoperind cu acest prilej că au fost înşelaţi de neveste. În O sută şi una de nopţi pretextul întâlnirii celor doi protagonişti este un concurs de frumuseţe. Dacă facem o analiză narativă, concursul de frumuseţe, respectiv motivul literar al oglinzii-oglinjoarei, este o situaţie epică mai puternică decât mai artificiala reîntâlnire a celor doi fraţi. Am putea deci trage concluzia că prologul din O sută şi una de nopţi este forma originară. În plus, prologul la O mie şi una de nopţi e îmbogăţit cu un număr de episoade provenind din tradiţia indiană veche. Şi în acest caz am putea concluziona că varianta mai simplă este cea mai veche. Oricum, prologul din O sută şi una de nopţi se deosebeşte vizibil de cel din O mie şi una de nopţi.

Două dintre poeziile citate în O sută şi una de nopţi se regăsesc şi în O mie şi una de nopţi. O asemenea filiaţie nu este neobişnuită în literatura arabă în care se citează cu multă generozitate. În schimb, o punte directă se poate stabili prin două dintre poveştile care apar, în variante diferite, în ambele opere – şi anume: Povestea fiului de emir şi a celor şapte viziri şi Povestea calului de abanos.Povestea fiului de emir şi a celor şapte viziri a circulat sub mai multe titluri: după protagonistul ei Sindbad, învăţătorul fiului de emir, a fost numită Cartea luiSindbad, în latină, Syntipas. Din cauza conţinutului ei, aceeaşi poveste mai era cunoscută şi sub titlul Despreviclenia femeilor. Este vorba, de fapt, despre o mică culegere autonomă de poveşti care funcţionează – la fel ca şi cele două mari culegeri O mie şi una de nopţi şi O sută şi una de nopţi – după modelul „povestitul ca mijloc de a-ţi salva viaţa“: timp de şapte zile favorita emirului şi şapte viziri se întrec în a spune poveşti, miza fiind viaţa fiului emirului. Modelele literare ale acestei poveşti au trecut din sanscrită în persana medie, şi de acolo în arabă; din arabă, Syntipas a fost apoi tradusă în multe limbi, printre altele, în 1253, în spaniolă. Câteva dintre poveştile şi motivele din Syntipas au avut o mare influenţă asupra literaturilor europene şi au fost preluate, printre alţii, de La Fontaine (1621–1695) în fabulele sale şi de Fraţii Grimm în basmele lor. Şi povestea Calului de abanos a circulat sub două titluri, cu unul dintre ele, Calul fermecat, devenind una dintre cele mai cunoscute poveşti din O mie şi una de nopţi. Şi pentru această poveste au fost identificate surse literare în scrieri vechi indiene.

Ambele poveşti au deci, ca şi poveştile-cadru din O mie şi una de nopţi şi O sută şi una de nopţi, surse comune în literatura indiană şi au circulat în literatură chiar şi de sine stătător, independent de culegerile din care fac parte. În cadrul celor O mie şi una de nopţi sunt însă pentru prima dată atestate în scris prin traducerea franceză de la 1704, respectiv în cursul transmiterii egiptene din jurul  anului 1800. Versiunile din O sută şi una de nopţi sunt, deci, considerabil mai vechi în cazul ambelor poveşti. Cât despre toate celelalte poveşti din O sută şi una de nopţi, ele se regăsesc numai şi numai în această culegere.

Repertoriul de poveşti din cele două culegeri este diferit. În ce priveşte O mie şi una de nopţi recunoaştem din punct de vedere al conţinutului, cel puţin pentru primele nopţi, o direcţie clară: primul ciclu funcţionează, ca şi povestea-cadru, după principiul „Povestea sau viaţa!“; Şeherezada îl confruntă pe rege în repetate rânduri cu scene ale infidelităţii feminine, pentru a-l obliga să conştientizeze propria-i traumă; pe parcurs, figurile de femei devin mai autonome, mai motivate şi mai simpatice. În schimb, un asemenea program „psihologic“ nu este recognoscibil în O sută şi una de nopţi. Aici se succed poveşti de diverse genuri şi cu un conţinut diferit, fiecare având propriul caracter bine definit. Poveştile din O sută şi una de nopţi nu sunt legate între ele – singura excepţie, chiar din mai multe puncte de vedere, fiind Povestea fiului de emir şi a  celor şapte viziri. Aceste poveşti sunt mai scurte şi mai compacte decât cele din O mie şi una de nopţi şi, în consecinţă, mai tensionate. Asta are legătură şi cu dimensiunile mai reduse ale culegerii.

Cu aceasta ajungem la, probabil, cea mai importantă diferenţă dintre cele  două opere: intervalul de timp pe care-l acoperă O mie şi una de nopţi este de aproape trei ani. Pe parcursul acestor ani Şeherezada a născut – aproape neobservat şi cu diferenţe de la o versiune la alta – între unul şi trei fii, putând spera, ca mamă a moştenitorilor tronului, la graţiere. În O sută şi una de nopţi timpul este prea scurt pentru o asemenea desfăşurare naturală. Acele variante care au şi o încheiere mulţumitoare pentru povestea-cadru, menţionează doar că Şeherezada este însărcinată, drept care califul renunţă la pedeapsa capitală.

Un alt aspect, care o deosebeşte pe sora mai mare de cea mai mică, a fost deja menţionat: pe când O mie şi una de nopţi a circulat în estul lumii arabe, toate manuscrisele păstrate din O sută şi una de nopţi îşi au originea în vestul lumii arabe. Specialiştii au cunoştinţă de şapte manuscrise, aproape toate fiind din secolul al XIX-lea, cel mai vechi datând din 1776. La acestea se adaugă acum manuscrisul recent descoperit de mine la Muzeul Aga Khan, manuscris care se distinge prin marea lui vechime, prin starea bună în care s-a păstrat şi prin valoarea literar-istorică.

 

Manuscrisul din muzeul Aga Khan

Pe 14 martie 2010 a sunat telefonul la atelierul meu de traduceri din Südheidedorf  Beedenbostel. Era directoarea de programe a Casei Martin  Gropius din Berlin, unde peste câteva zile avea să fie deschisă expoziţia „Comori ale Muzeului Aga Khan – capodopere ale artei islamice“. Îmi telefona fiindcă pentru vernisajul expoziţiei mai era nevoie de un program muzical. Fără a sta mult pe gânduri, am acceptat, am ales un repertoriu, am vorbit cu un interpret la lăută şi am plecat cu instrumentul meu, un fluier de trestie egiptean, la Berlin. Când, după aglomeraţia primelor zile, am avut răgazul să vizionez expoziţia în linişte, am remarcat un manuscris puţin răzleţit de celelalte lucrări preţioase, aflat într-o vitrină cu obiecte de artă din Andaluzia. Am citit titlul, scris cu cerneală roşie, într-o caligrafiere andaluză veche: Kitâb fîhi hadîth mi’atlayla wa-layla – „Cartea cu povestea celor O sută şi una de nopţi“. Culegerea de manuscrise, aşa era descris  exponatul, data din secolul al XIII-lea. M-am simţit imediat ca electrizată. Din fericire, la vernisajul expoziţiei îl cunoscusem pe curatorul acesteia şi m-am înţeles cu el ca la sfârşit să pot cerceta colofonul manuscrisului, adică ultima pagină cu semnătura copistului şi data la care a fost realizat, precum şi alte câteva detalii din interior.

Entuziasmul meu a sporit atunci când pe 7 iunie 2010, sub supravegherea unor curatori şi restauratori, am putut studia amănunţit şi fotografia manuscrisul. Acesta era bine conservat, scrisul vechi era lizibil, iar din cele treizeci şi nouă de pagini scrise mărunt doar ultimele erau atât de deteriorate pe margine, încât nu puteau fi descifrate în întregime. Acest manuscris putea fi într-adevăr cheia spre desluşirea originii necunoscute a celor O sută şi una de nopţi.

Asta fiindcă manuscrisul poartă pe un colofon data anului islamic 632, ceea ce corespunde anului 1234 sau 1235 al erei noastre. Anul lunar islamic nu se suprapune cu calendarul iulian sau gregorian, iar data exactă la care a fost terminat manuscrisul, notată ca fiind într-o sâmbătă din luna Rabī‘ II a anului 632, poate cădea ori în ultimele zile ale lunii decembrie 1234 ori în ianuarie 1235. Manuscrisul a fost aşadar scris aproape în totalitate în anul 1234. Copistul se şi semnează pe colofon: Abdallāh Ibn Abd al-Mawlā an-Nağğūm.

Ce-i drept, colofonul acesta nu ţine nemijlocit de manuscrisul celor O sută şi una de nopţi – ceea ce complică lucrurile, dar le face totodată mai interesante –, ci de manuscrisul intitulat Kitāb al-Ğarāfiyya, o carte de geografie a autorului andaluz Muhammad Ibn Abī Bakr az-Zuhrī care a trăit în al-Andalus, probabil în oraşul Almería, şi care a murit după anul 1150. Copia acestui tratat – şi totodată cel mai vechi manuscris păstrat care documentează tratatul – este legată laolaltă cu manuscrisul celor O sută şi una de nopţi, chiar înaintea acestuia. Din O sută şi una de nopţi lipseşte sfârşitul. De aceea fragmentul de manuscris nu-şi are propriul colofon. O asemenea lipsă este un fenomen bine cunoscut pentru cei ce studiază manuscrisele arabe. În cazul multor manuscrise, primele şi ultimele pagini sunt deteriorate, rupte, lipsesc sau au fost refolosite drept ciorne şi mai apoi aruncate. Uneori, când erau legate într-un nou volum, paginile deteriorate erau înlocuite. Nu este însă cazul nostru. Manuscrisul celor O sută şi una de nopţi din Muzeul Aga Khan ajunge doar până la noaptea cu numărul 85. Începutul însă este într-o stare foarte bună şi urmează după finalul manuscrisului precedent, şi acesta în stare foarte bună. Ar putea fi un indiciu că cele două manuscrise erau de mai multă vreme legate împreună în această combinaţie.

În lumea arabă dinainte de introducerea tiparului era un lucru obişnuit ca manuscrise diferite şi texte aparţinând unor genuri diferite să fie legate laolaltă într-un volum. În astfel de culegeri se întâlnesc manuscrise ale unor autori diferiţi, de vechime diferită şi de formate diferite. Dar tot atât de des erau legate împreună manuscrise ale aceluiaşi autor. Copierea lor putea fi dată în lucru chiar de către autor sau de către altcineva care însărcina copistul să-i copieze manuscrisele dorite. Aceasta este probabil modalitatea prin care a fost realizată şi culegerea celor două manuscrise din Muzeul Aga Khan. Întrebarea decisivă aici este dacă cele două copii provin din pana aceluiaşi copist, astfel încât datarea primului manuscris să poată fi aplicată şi celui de-al doilea. 

Prin metode ce ţin de cercetarea manuscriselor şi de ştiinţele naturii a fost analizată mai întâi hârtia. Formatul şi oglinda paginii sunt identice la ambele manuscrise ale culegerii. Analiza hârtiei confirmă concordanţa calităţii ei, mergând până la liniatură.

Analiza paleografică  confirmă că scrisul este acelaşi în ambele manuscrise ale culegerii. Stilul scrierii este andalusī, respectiv maġribī, stilul de scriere tipic pentru lumea arabă vestică care a fost creat în al-Andalus şi s-a răspândit apoi în Africa de Nord. Dincolo de asta se mai remarcă coincidenţa unor forme de litere scrise într-un mod foarte personal. Au fost studiate în special detaliile neobişnuite ale scrierii individuale. Aşa, de exemplu, terminaţia tā’ marbūṭa, respectiv litera finală hā’, este legată printr-o linie avântată de literele finale – ceea ce, după regulile caligrafiei arabe, este cel puţin neobişnuit, dacă nu chiar o greşeală; ligatura lām-alif apare în ambele manuscrise cu o pronunţată înclinare spre dreapta etc.

Ornamentele simple cu care sunt decorate în ambele manuscrise titlurile şi marginile paginii sunt şi ele identice. Sunt elemente care umplu rândurile, scrise în treacăt, unele derivate probabil din litera mīm, altele din puncte roşii ornate cu semicercuri negre, ori trei puncte roşii încercuite cu negru şi invers. Uneori, două liniuţe oblice negre completează încercuirile. În toate cazurile analizate potrivirea este perfectă.

O asemenea potrivire atât ca impresie generală, cât şi în detaliu nu poate fi nici întâmplare, nici vreo imitaţie intenţionată, şi cu atât mai puţin rezultatul unui fals. O sută şi una de nopţi aparţine unui gen de text care nu a făcut niciodată obiectul unei caligrafieri elaborate – adică standardizate şi, în consecinţă, mai uşor de imitat. Textele sunt aşa-zis „de consum“, destinate citirii individuale sau lecturării lor publice, şi ca atare au fost scrise simplu, mai degrabă lipsite de ornamentaţii şi pe alocuri oarecum grăbit. Asemenea manuscrise evidenţiază cu limpezime individualitatea celui care le-a scris.

La urmă constatăm chiar, în ciuda conţinutului lor diferit, anumite concordanţe de text între cele două manuscrise legate laolaltă. Aşa, de pildă, regăsim în ambele manuscrise enumerarea deloc curentă a ţinuturilor geografice Hindustan, China şi Palestina.  Cum cercetările în această direcţie încă nu s-au încheiat, sunt aşteptate pe viitor rezultate noi.

Deşi în momentul de faţă încă nu putem spune dacă manuscrisul O sută şi una de nopţi a fost terminat de copist înainte sau după cartea de geografie, suntem totuşi îndreptăţiţi să afirmăm că este vorba despre acelaşi copist, şi anume de Abdallāh Ibn Abd al-Mawlā an-Nağğūm, şi că datarea „în jurul anului 1234“ poate fi considerată valabilă şi pentru manuscrisul celor O sută şi una de nopţi. Ţinând cont de acestea, manuscrisul din Muzeul Aga Khan este deci anterior cu o jumătate de mileniu celei mai vechi documentări a textului cunoscute până acum. Manuscrisul ne poartă înapoi în timp până în Evul Mediu şi în inima Europei multiculturale de-atunci. El îmbogăţeşte astfel nu doar istoria literaturii arabe, ci şi pe cea a literaturii europene.
 

Fragment din O sută şi una de nopţi, în pregătire la Editura Baroque Books & Arts, colecţia cadril. Traducere: Alexandru Şahighian.

După povestea manscrisului, săptămâna viitoare vom prezenta un fragment din volumul O sută şi una de nopţi!

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.