In amplul interviu acordat jurnalistului Giovanni Grazzini, publicat la noi in volumul intitulat Fellini despre Fellini, marele regizor povestea, la un moment dat, despre un coleg de camera in varsta de numai patruzeci de ani, terorizat insa de spaima batranetii. "Adesea il vedeam cand iesea dimineata din camera, in halat, inchidea usa ramanand nemiscat, cu mana pe clanta, cateva minute, apoi o redeschidea brusc si isi baga capul in camera. Plin de curiozitate, l-am intrebat de ce se comporta asa... mi-a marturisit ca vrea sa poata adulmeca daca inauntru exista miros de batran", spunea Fellini, citand, in continuare, constatarea amara a lui Simone de Beauvoir: "Batranetea ne inhata pe neasteptate". Spaima este eterna... Iar despre batranete si insotirea insidioasa pe care ne-o pregateste, perfid si precis, tuturor, vorbeste la fel de direct si Venus, prin subiectul sau. Doi actori batrani, prieteni apropiati, contemplandu-si cu haz de necaz slabiciunea fizica, durerile si tratamentele, sunt intrerupti din rutina lor zilnica de sosirea nepoatei adolescente a unuia dintre ei, care are sarcina de a-si ingriji unchiul. Numai ca prietenul unchiului se indragosteste de aceasta fata rudimentara si dezorientata, care ii evoca paradisul pierdut al tineretii. Aici se afla insa abia premisa acestei povesti pe care regizorul Roger Michell si scenaristul Hanif Kureishi o stapanesc impecabil si constant, fara derapaje sentimentale, cu umor, ironie, tandrete si o tristete care sfasie in permanenta, de undeva, din subteran, neavand cum sa lipseasca din toata aceasta fina imbinare. Cei doi au mai explorat, nu demult, sexualitatea matura, cu toate vinovatiile, pudoarea si deliciile ei secrete, in The Mother (2003), dupa cum si Alain Resnais a abordat problema (in cu totul alta maniera) in recentul Coeurs. Insa nicaieri, nimeni n-a facut-o atat de intens si surprinzator precum acest Venus. Pentru ca filmul nu vorbeste decat in ultimul rand despre batranete, ca o acolada a inevitabilului. El este in primul rand un discurs superb, cutremurator, memorabil, despre singura arma cu care omul a fost inzestrat sa infrunte balaurul scofalcirii progresive: spiritul. Nicicand spiritul unui om - aici un barbat insuportabil de batran pe dinafara si tulburator de tanar pe dinauntru - nu a fost intruchipat mai demn, cuceritor, sublim si personal decat in maniera in care o face aici Peter O'Toole. Nu amanuntele apropierii veteranului Maurice de necizelata Jessie reprezinta adevaratul spectacol, ci fascinatia degajata de acest singular actor. Un critic de la New York Times scria ca ceea ce face el aici ar putea reprezenta o lectie de seductie pentru Brad, Leo, Daniel Craig & Comp., iar afirmatia nu e deloc exagerata. Aristocrat in spirit si atitudine, Peter O'Toole este, in ciuda infatisarii chinuite, intruchiparea elegantei, vitalitatii si gratiei prin care spiritul diferentiaza invingatorii de invinsi. Iar cand incepe sa recite din sonetele lui Shakespeare (pe care, de altfel, le stie pe dinafara si le evoca zilnic), pana si cei mai ireverentiosi spectatori incremenesc, incetand sa-si fojgaie pungile... Peter O'Toole stie, cu sensibilitatea lui nealterata si cu autoironia sa copioasa, sa intoarca povestea la 180 de grade, transformand-o nu intr-o lamentatie a batranetii, ci intr-o fabuloasa istorie despre tineretea spiritului si despre surprizele pe care ni le asigura, oricand, la orice varsta, dorinta, atractia, apropierea si imaginatia lipsita de teama.
Venus. Productie Marea Britanie, 2006. Regia: Roger Michell. Cu: Peter O'Toole, Jodie Whittaker, Vanessa Redgrave, Leslie Phillips, Philip Fox. Premiera: 27 aprilie. Distribuit de: Transilvania Film
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
