O carte scrisă fără inhibiţii, într-un ritm alert. Autorul nu ascunde nimic din ce i-a oferit viaţa: muncă, riscuri, aventură de tot felul, frustrări, împliniri, îndârjire. Un om în căutarea unui ţel. Totul se amestecă într-un creuzet din care ies întâmplări ce şochează, caractere puternice, oameni de toată mâna, satul arhaic, lumea urbană care, încet-încet, metabolizează personajul. Este o aventură continuă, o căutare devoratoare, o devoalare sinceră a chiar momentelor intime, şi nu puţine, o naraţiune care antrenează realităţi complexe şi poveşti tulburătoare. Un roman memorialistic, s-ar putea spune, al omului care nu se opreşte şi nu se întoarce. „O asemenea autoscopie nu este lipsită de curaj. Şi nici de riscuri, pentru că nu ştim ce găsim acolo, în starea de submersibilitate, şi cum mai putem face faţă, cu sinceritate şi cu ochii deschişi, acelei confruntări. Nu găsim, în acele locuri şi timpuri, numai lucruri onorabile. Acum, când cartea este încheiată, pot spune că întoarcerea în timp şi, mai cu seamă, desacralizarea trecutului prin povestire sunt acte de curaj, de re-cunoaştere şi de re-înţelegere.
Volumul următor, dacă va fi, ar putea vorbi despre jurnalistul şi corespondentul de război din Transnistria, despre omul de afaceri, despre cei patru ani în Siberia, în proximitatea foştilor luptători ruşi în Afganistan sau a grupurilor mafiote, despre scriitorul şi deputatul din Parlamentul României. Tot cu sinceritate. Şi cu preţuire pentru cititor.” – Traian Dobrinescu.
Povestea cu hainele şi bocancii cred că spune multe despre mine, omul care poate să ia hotărâri pripite, ca mai apoi să regrete şi să nu ştie pe unde să scoată cămaşa. Să fi avut şase ani… Era o iarnă geroasă şi cu zăpadă multă, prin urmare toată ziua eram pe pârtie, ne dădeam cu sania din deal şi veneam pe o uliţă până în drumul principal, unde aveam şi noi casa. Aveam o sanie din lemn cu plaşii placaţi cu potcoviţă (bandă metalică îngustă) şi veneam la vale câteva sute de metri. Într-o zi îl rog pe tata să-mi cumpere nişte biscuiţi. Pleacă tata la magazin şi se întoarce cu mâna goală. Droane a zis că nu dă biscuiţi decât pe haine şi bocanci. Ce faci, dai haina, pantalonii şi bocancii? Fără să clipesc îi spun da. M-am dezbrăcat, am dat bocancii jos din picioare şi i-am pus în braţele tatii. Nu a trecut mult şi tata se întoarce cu mâinile pline: o pungă de hârtie cu biscuiţi, alta cu napolitane şi bomboane. Am mâncat două zile cu zgârcenie, iar spre seara zilei a doua, îi pun în braţe ce mai rămăsese şi-l rog să le ducă lui Droane şi să-mi aducă hainele şi bocancii. Alte haine şi alţi bocanci nu mai aveam, aşa că m-am trezit prizonier în casă, în timp ce alţi copii erau la sanie. Tata îmi spune că am avut o înţelegere şi ea trebuie respectată. Şi eu ce fac? Stai în casă, îmi răspunde. A doua zi a plecat cu alţi vecini, cu săniile mari trase de boi, să taie nişte salcâmi din pădurea noastră. Pe la prânz n-am mai rezistat în casă şi am plecat desculţ, doar în cămăşoaia lungă până sub genunchi, la săniuş, dar fără sanie, că şi sania dispăruse. Jucam mărunt până trecea cineva cu sania şi mă aruncam peste el, apoi mă întorceam iar pe picioare până în curba unde ştiam că încetinesc cei care veneau de sus. Poate nici nu-mi mai simţeam picioarele, dar nu-mi venea să plec acasă. Pentru cine mă întreba unde-mi sunt hainele şi încălţările, invariabil răspundeam: Mi le-a furat Droane! Trecuseră cam trei ore şi cred că mama se dădea de ceasul morţii nemaigăsindu-mă în casă, dar nici asta nu conta. De sus, de la deal, se auzeau glasuri răguşite, răstindu-se la boi, dar n-am dat atenţie până-l aud pe nea Mitrică Ciocăzan, vecinul nostru: Bă, Gheorghe, ăla nu e fiu-tău? Tata se uită, eu mă uit şi îngheţ. Nu de frig, cu el mă obişnuisem. Plec ca din puşcă, dar n-o mai iau pe drum, o tai prin grădinile oamenilor, cu zăpada până la cur, şi nu mă opresc decât în pat. Mama se uită la mine şi cu bucuria că apărusem, şi cu furie. Şşşt, vine tata! Tremuram sub plapumă. Scot capul şi strig la mama: Să nu-i spui că am ieşit din casă. Auzi? Mi s-a părut a fi înţelegătoare. Când aud pe prispă paşii tatii care scuturau zăpada de pe picioare, încep să tremur şi mai tare. Unde e golanul ăla mic? îl aud. În pat, îi răspunde mama. Trage plapuma de pe mine şi rămân cu ochii beliţi la el. Unde-ai fost? Aici, îi răspund fără să clipesc. Tu crezi că nu te-am văzut? întrebă încrâncenat. Fă, muiere, ăsta e nebun rău. De când e plecat? N-a plecat, omule, nicăieri, a stat în pat. Amândoi minţiţi, crezi că nu l-am văzut? Bă, puţă, mori îngheţat. Vâră mâna sub plapumă şi-mi prinde picioarele. Sunt sloi picioarele ăstuia. Du-te şi ia-i hainele de pe beci. Deasupra beciului, din casa de atunci, aveam o magazie în care ai mei depozitau de toate. Mama se întoarce cu hainele şi bocancii. Păi bine, mă, tată, mă ia el la rost, tu îţi dai hainele şi încălţămintea pe nimicuri? Să ţii minte, băiete, cele de trebuinţă nu se dau, se apără. Încălzeşte-i nişte apă şi pune-l cu picioarele în ea. Fă-i şi un ceai de tei. Mai bine nişte vin fiert, sar eu, vindecat de gândul pedepsei.
Marian adormise cu capul pe masă, iar taicu plecase, adunându-şi anii, spre căsuţa lui. Ai fost zburdalnic rău, mamă. Parcă acum e altfel! se miră tata. Continuam să-mi plimb degetele prin părul lui Marian. E un copil bun, spune tata cu glas domol şi cald, ridicându-l în braţe, aşa adormit cum era. Ce faci, te duci dimineaţă cu vitele? Mai vezi şi tu ce e pe deal… Mă ridic şi pun o mână pe umărul lui. Mă duc, sculaţi-mă la şase.
A doua zi, la şase, mama mă atingea uşor şi-mi şoptea numele. Înainte să mă îmbrac, respect cea de-a doua poruncă a tatii, mănânc ceva în fugă şi beau o cană cu lapte de capră, proaspăt muls. Tata se trezise înaintea mea, tăiase un ied, pe care-l atârnase într-un cârlig sub pătul, unde sacrifica animalele, şi-l jupuia. ’Neaţa, îi zic. ’Neaţa, îmi răspunde. Spune maică-tii ce să-ţi pregătească pentru la prânz. Ce face de obicei, îi zic luând o toporişcă atârnată într-un cui şi o vâr la spate, sub curea. Asta era, în locurile din care vin, dovada bărbăţiei şi a puterii, aşa făceau flăcăii satului înainte de însurătoare, când plecau pe dealuri. Era periculos să-i cauţi pricină unui bărbat cu toporişca la curea, pentru că nu doar o purta, o şi folosea. Gestul meu nu scapă privirii lui, ai zice – nehotărâtă, dacă înainte să ies pe poartă nu m-ar fi atenţionat: Vezi, să te baţi cu cineva! Plec doar cu cele trei capre şi doi iezi, boul cumpărat după colectivizare îl las, la sugestia înţeleptului şi puternicului meu tată, în grajd, îi va da el lucernă mai târziu. Cei bătrâni îşi continuau munca începută de cu seară. Cu cât înaintam spre pădurea de salcâmi din Ghermănoaia, fostă proprietate a unuia Gherman, apoi a altuia, Dumitru Popa, caprele se înmulţeau devenind turmă, la fel creştea numărul băieţilor şi fetelor de toate vârstele. Drumul măsura puţin peste un kilometru şi, din vorbă în vorbă, nu ştiu când ajung la pădurea cu pricina, paradisul verde şi crud al rumegătoarelor şi ascunzătoarea îndrăgostiţilor care fugeau de ochii lumii.
Amintiri vechi şi întâmplări noi, doruri bătute de vântul despărţirilor, ochii înflăcăraţi ai fetelor aflate la periculoasa vârstă a abandonării prejudecăţilor, băieţi timizi sau palavragii, rămaşi în urma fetelor ce făceau salturi peste vârste. De pe altă vale venea altă turmă şi alt amestecat grup de fete şi băieţi. Mulţi rămaşi la ţară să se eternizeze odată cu pământul, alţii veniţi de la şcoli profesionale, de la Sibiu şi Craiova, iar alţii, liceeni ca şi mine, semeţiţi de aura şcolilor cu prestigiu. Cei neplecaţi de acasă ascultau cu gurile căscate poveşti din altă lume. Cât adevăr era şi câtă mistificare în poveştile auzite acolo, deasupra pădurii de salcâmi, nu vor afla niciodată.
Prima bătălie a orleştenilor a fost cea cu codri de nepătruns, pe care i-au împins peste un deal, apoi peste alt deal, subţiindu-i şi rărindu-i ca să facă loc aşezării, apoi viilor. O bătălie istovitoare în care şerpii, aliaţii codrilor, sau stăpânii lor, înaintau, îşi făceau sălaş şi rămâneau la pândă în pământul cucerit cu securea şi cu focul. Apoi s-au retras şi ei într-o lume a poveştilor pe care doar cei foarte bătrâni le mai frunzăresc azi lângă o oală cu vin. Maica Viena, bunăoară, mi le spunea, în copilăria mea timpurie, din cartea vremurilor apuse, când de nimic nu te îndoieşti.
Îmi povestea maica Viena cum în vremea copilăriei ei, pe la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea, şerpi mari şi galbeni le ţineau calea pe la jumătatea primului deal. Bătălia curajoasă a copiilor cu şerpii lăsa victime şi de o parte şi de alta. Când copiii fugeau la vale, şerpii se făceau roată, doar capul îl lăsau afară, şi îşi dădeau drumul pe urma lor. Când alergau la deal, se ridicau în vârful cozii, tot ajungând la călcâiele copiilor. Cum scăpaţi atunci? o întrebam, având senzaţia că sub cămaşă se cuibăriseră şerpii. O luam de-a curmezişul şi scăpam, apoi ne întorceam cu bâtele. Prin tufişurile unde păşteau vacile şi caprele, şerpii se încolăceau pe picioarele animalelor şi sugeau la ugerele lor. Vitele se obişnuiseră şi-i lăsau să le uşureze ugerele. Uneori chiar vitele căutau cuiburile de şerpi. Se crease o convieţuire de necrezut, o întrajutorare pe care doar oamenii de altădată au văzut-o şi au înţeles-o. Magicul era pe atunci starea naturală prin care Universul îşi exprima voinţa. Şi oamenii o înţelegeau.
Simt câţiva ochi aţintiţi spre mine, guraliv altfel, tăcut acum. Gene negre pâlpâind şi priviri ispititoare, eu nevindecat încă de povestea cu Emilia. Băieţii mă măsoară într-un anume fel, poate într-o reflecţie definitivă, eu fiind Dorel a lu’ Gheorghe a lu’ Florea lu’ Lisei. Mai lipsea „a lu’ Din Dobrinescu”, dar ar fi fost prea lung şi prea greu de ţinut minte. Cu Din Dobrinescu neamul meu intra în lume, nimeni n-a putut să-mi spună cine-au fost cei dinaintea lui, de unde veneam, din ce popor statornic sau migrator mă trag. Mă bântuie uneori ciudate melancolii ale lucrurilor necunoscute. Alteori, mă gândesc că taicu Florea are absolută dreptate când spune că sunt lucruri pe care e mai bine să nu le ştii. Bunăoară, îl ocolesc pe Lisei Dobrinescu, zice-se că ar fi fost olog şi nevolnic, şi pe nevastă-sa sinucigaşă, morţi înainte de vreme, lăsând copiii în vrerea sorţii, Dumitru, Ion, Florea şi Gica, sora lui geamănă, care avea puterea să vindece, cum numai gemenii pot s-o facă, scrântelile încheieturilor şi durerile de oase. Dar îl caut pe Din Dobrinescu, eroul de la Griviţa şi de la Plevna, din 1877, împroprietărit după război cu o jumătate de deal, mort pe la treizeci şi şase de ani, în urma unei ploi căzute din senin, când îşi cosea fânul cu câţiva oameni după el. A murit tânăr şi a lăsat cinci copii în urma lui. Mă gândesc că toţi fiind luptători, mai puţin Lisei, moale din faşă, şi ştiindu-mă şi pe mine, n-am putut veni dintr-un os slab.
Iertaţi-mi această digresiune, dar tocmai îmi aminteam cum mi se spunea pe atunci: Dorel a lu’ Gheorghe a lu’ Florea lu’ Lisei, întrebându-mă de ce lipseşte „a lu’ Din Dobrinescu”, cum ar fi exact şi corect. Continuam să rămân închis în aproximativa mea tăcere. Nu eram taciturn, Doamne fereşte, din contră, eram vesel, spumos uneori, ştiutor de glume cordiale, dar simţeam că-mi trebuie puţin timp să mă reintegrez acelei lumi cu tonuri şi culori aparte. O vedeam, nu puteam să n-o văd, pe Filomiţa cum câştigă terenul dintre locul unde o găsisem şi mine, palmă cu palmă. Pulpiţele ei întunecate tot rămâneau descoperite. Am reţinut dorinţa ei de apropiere, mai ales la despărţire, când pe la unsprezece ne hotărâm să coborâm în sat. Ţi-aş fi spus eu mai multe, dar… Ochii ei negri-negri mă electrocutară câteva clipe.
Nu ştiu de ce, nu cred că datorită imaginaţiei limitate, sau mai ştii?, cei mai mulţi orleşteni îşi botezau fetele cu nume terminate în „ţa” (Filomiţa, Minuţa, Bicuţa, Lenuţa, Mariţa, Măndiţa, Victoriţa, Măriuţa, Nuţa, Opriţa, Tanţa, Tudoriţa), sau în „ca” (Angelica, Anica, Viorica, Ietica, Gica, Lica, Nica, Ionica, Aurica, Florica, Onica), foarte puţini le botezau cu nume cinstite ca Maria, Ana, Ioana, Elena, Aurelia, Tudora chiar. Ei, bine, tatăl bunicii mele, pe numele lui Costandin Pănoiu, a sărit calul dând fiicei nume de capitală imperială, fără ca biata de ea să fi auzit de Viena decât după ce i-am spus eu.
Îl găsesc pe tata în curte, în faţa beciului, îl tundea finul Buric. Pe un scaun, străluceau în lumina vie un borcan cu vin şi două pahare. Băăă, naşule, cât ai mai crescut de când nu te-am văzut! se minună Buric, poştaş şi frizer de ocazie, ridicându-şi mâinile spre cer. Hai, bă, Buric, termină-mă de tuns, că pune muierea masa, îl repede tata. Şi vezi că mă ciupişi cu maşina de vreo două ori! Mirosea ademenitor dinspre bucătărie. Ciorba mamei cu mult zarzavat şi ied la cuptor. Şi gogoşi calde! Bă, Buric, apare taicu din bucătărie, e timpul să termini şi să pleci. Nea Floreo, dar o sticlă de vin îmi dai? Vin am, da’ sticlă n-am! Acum îţi dau, data viitoare să vii cu sticlă.
Masă bogată, vorbe multe, vin zglobiu. După masă, plec la Olt să înot. Când mă întorc seara, tata îmi face programul pentru săptămâna ce urma să înceapă. Tată, de mâine treci la muncă, îmi spune scurt şi fără echivoc. Nici nu vă închipuiţi câtă bucurie am simţit auzind că-mi spune din nou „tată”, copilul meu, adică! Nu ştiţi cu câtă dăruire am muncit toată vara, nici maşina de stropit via, cu douăzeci de litri de zeamă bordeleză, n-am simţit-o. Când am cosit petecul de lucernă de la Scaioşi, m-am întâlnit iar cu povestea şerpilor. Am tăiat cu coasa, fără să-i văd, erau ascunşi în lucernă, cinci şerpi vineţii şi am găsit două cuiburi de prepeliţă pline cu ouă. Taicu Florea mi-a făcut semn cu mâna să nu umblăm la cuiburi. Tata era plecat cu celebra lui motoretă prin comunele din jur să ducă oamenilor lumină, eu şi mama rămăseserăm oameni de bază la muncă, taicu Florea ajuta cum putea, cu plivitul la vie şi strânsul fânului sau al lucernei, Marian cu caprele şi bunica Viena cu treburile casei. Zilele treceau uniform. Munceam la noi, munceam la colectiv, şase zile din săptămână.
Din august, muncile s-au mai rărit. Fac fişă la biblioteca din comună, unde bibliotecară era tot femeia care mi-a împrumutat prima carte, cea cu poze şi texte scrise sub ele, pe la cinci-şase ani, pe care n-am fost în stare s-o citesc, pentru că nu ştiam. Femeii îi dispăruseră mustăţile şi părul din barbă, dar îi crescuseră nişte cicatrice respingătoare. În schimb, bunăvoinţa nu-i dispăruse. Multe cărţi din literatura sovietică şi rusă, Tânăra gardă, Aşa s-a călit oţelul, Pe Donul liniştit, dar într-un colţ am găsit Puşkin, Turgheniev, Lermontov, Cehov. Citesc din nou de-a valma. Şi găsesc, pierdută într-un raft, Aventurile lui Gordon Pym, primul meu contact cu proza fantastică a lui Edgar Allan Poe. Atunci m-a atras doar aventura, mai târziu, când voi citi pe nerăsuflate despre civilizaţiile dispărute, despre misteriosul triunghi al Bermudelor, despre ozenautică şi civilizaţii extraterestre şi intraterestre, legendele tibetane cu misterioasa Shambhala, Agharta, miraculosul oraş dinlăuntrul pământului, altfel îmi voi explica povestirea lui E.A. Poe cu a sa corabie fantomă. Cum spuneam în altă parte, orice adevăr începe cu o poveste şi fiecare poveste trebuie ascultată până la capăt.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
