Ovidiu Pecican s-a născut pe cursul inferior al Mureşului, la Arad, în 8 ianuarie 1959. După studiile universitare – în istorie şi filosofie – la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, platoul transilvan l-a atras ca posibil ax organizator al propriei biografii. A participat la înfiinţarea mai multor reviste literare (Conversaţia, Arca, Apostrof, Verso). Este profesor la universitatea unde odinioară a studiat.
Romane: Eu şi maimuţa mea (1990; ed. a 2-a: 2012), Razzar (1998, în colaborare; premiul Nemira; ed. a 2-a: 2012), Imberia (2006), Bokia (2011) şi Arhitecturi mesianice (2012); volumele de proză scurtă din Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiile ASPRO pe 2001), Clipuri (2001), Zilele şi nopţile după-amiezei (2005), Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008) şi 999 minciuni (2012). Poveşti: Clujul în legende (2010; în colaborare) şi Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj (2011).
„Scriu pentru că într-o zi cineva a început să îmi vorbească… Mai întâi o voce familiară… Apoi nişte prezenţe distincte, apărând intermitent, făcând gesturi câteodată anodine, alte ori emfatice... Aşa l-am cunoscut pe cel care ţinea morţiş să îmi spună povestea lui cu Imberia. Romanele mele se aglomerează expresiv în jurul unor personaje. Pentru a trăi ai nevoie de o lume împrejur, şi tocmai asta tind să fie romanele pe care le scriu: mediul care anturează una sau mai multe siluetele umane.” - Ovidiu Pecican
„Cum, când şi cu ce costuri se face trecerea de la condiţia de fiu la cea de tată? Iată, cred, întrebarea fundamentală pe care o avansează cartea de faţă, încercând să răspundă în primul rând prin biografia sinuoasă a personajului principal (un avatar contemporan al lui Don Juan, trecut de treizeci de ani), dar şi prin mijlocirea apropiaţilor acestuia. Aceasta face ca Noaptea soarelui răsare să fie, mai apăsat decât primul volum al Imberiei (pe care îl continuă, păstrându-şi, însă, şi autonomia pentru o lectură de sine stătătoare), un roman despre lumea bărbaţilor, cu avânturile, spaimele, fragilitatea, agresivitatea şi laşităţile acestora. Având febrilitatea confesiunii făcute la o oră critică, romanul îmbină tulburător bilanţul erotic cu interogaţia morală, «victoriile unei masculinităţi dezlănţuite» cu «tangajul interior».” - Sanda Cordoş
*
* *
Cel mai dificil mi s-a părut, o vreme, să evit încăierările. Una era să te baţi cu colegii de clasă ori cu cei din clasele apropiate în timpul primelor douăsprezece clase... Alta era să eviţi formele de violenţă rituală pe care le presupune apartenenţa la regnul masculin. Eu le detestam, dar nu am fost niciodată atât de inconştient încât să îmi etalez pe faţă atitudinea. Am jucat şi eu până la loc comanda „bâza” şi „lapte gros”, am încasat, zâmbind complice, mingi în mutră şi pumni aspri, care îmi învineţeau bicepşii... Şi asta nu din laşitate, nu din acea laşitate care îţi paralizează mişcările atunci când ar trebui să dai şi tu – spaima aia era ceva simplu de suportat şi, la urma urmei, nici curajoşii nu scăpau de persiflările celorlalţi băieţi, era jocul social prin care treceau mereu, generaţie după generaţie, toţi băieţii... Nu, era vorba de laşitatea mult mai gravă, socială, care mă împiedica să recunosc franc sila, plictisul, sentimentul de inutilitate şi chiar greaţă pe care îl simţeam urcând în mine când era vorba să îmi dovedesc – eu ori altcineva – „bărbăţia”... De ce eram mai bărbat dacă îi striveam cuiva ţesuturile, dacă înjuram şi eram trivial, dacă scuipam şi îmi suflam nasul în aer, ştergându-mă apoi cu mâneca sau cu faţa de masă? Mă revolta ideea, dar realizam instinctiv că nu e cazul să mă dezvălui, să arăt celorlalţi ce fel de alien eram eu. Categoriile lor înguste m-ar fi cuprins într-o cuşcă prea strâmtă şi prea eronată sau... Sau poate nu era nici măcar asta, ci doar o frică şi o lehamite în faţa necunoscutului care se reproducea mereu, cu monotonie, ca un soi de hău negru şi lipicios, un punct obligatoriu de trecere.
Dintre toate formele inevitabile de violenţă „rituală” am deprins-o pe cea verbală. Nu atât la nivelul vocabularului, fiindcă vorbirea uzuală include un număr relativ redus de combinaţii, uzate până dincolo de orice limită şi copiate până şi prin cărţi sau în filme de autorii mediocri care vor să dea iluzia de trăit... Modurile zicerii mi s-au părut fascinante şi pe ele m-am străduit nu numai să le reproduc, ci şi să le înmulţesc şi îmbunătăţesc. Există o vorbire deloc rudimentară care îmbină cele mai diverse tipuri de a îmbălsăma pe cineva în propria agresivitate, de a deschide discret o portiţă spre ceea ce s-ar putea întâmpla dacă..., de a pălmui dând impresia că nu faci nimic, de a zâmbi ca şi cum ai şfichiui din bici... A fost preţul pe care l-am plătit pentru dezerţiunea mea, dar şi nota de plată pe care am încasat-o fără să crâcnesc pentru că nu mă conformam formelor de confruntare primare, „naturale”, cinstite... Prin aceste variaţiuni la temă puteam măsura distanţa dintre lumea pe care o părăsisem, universul copilăriei mele în care asistasem prin vecini la bătăi cu parul, la violenţe împotriva femeilor, ale femeilor împotriva soţilor lor răpuşi de beţie, ale copiilor azvârliţi afară în stradă, şi cea în care intrasem, nu mai senină şi nici mai calmă ori mai lipsită de frustrări, însă mai atentă, oarecum, la formele în care stările de spirit se exprimau.
Devenisem destul de devreme un expert în sfidare, ceea ce nu era uşor, pentru cineva care – aşa cum eram eu – încerca să respecte riguros politeţea formală, mai ales într-o formă în care adresarea civilizată nu se epuiza cu „dumneavoastră”, ci trecea şi prin „dumneata” până să ajungă la „tu”, formă intermediară pe care alte limbi la care aveam acces nu o reţineau. Aşa au apărut în viaţa mea primele fete pe care nu le interesam deloc prin aspectul meu, dar pe care le-am scos din minţi, ascunzându-mi înfăţişarea îndărătul cuvintelor. Şi aşa i-am înfrânt pe primii amici gata să îşi manifeste forţa muşchilor în prezenţa mea, împingându-i discret, însă hotărât, pe panta ridicolului, a grotescului, a amuzantului. Cei mai deştepţi dintre ei s-au ataşat mai tare de mine. Ceilalţi s-au mulţumit să se bosumfle şi să mă evite, de atunci încolo.
Trăiam astfel primele mele triumfuri, iar concreteţea lor îmi dădea vertijuri, era un fel de beţie lucidă şi trufaşă, o porcărie periculoasă de care nu ştiam cât de greu poate fi să te scuturi. Simţeam triumfurile unei forţe despre care nici nu bănuisem cât de puternică şi de ascuţită poate fi, ce efecte miraculoase are şi cum se poate răsfrânge până şi asupra celui care o poseda. Pentru asta, metafora Medusei, împietrită la vederea în oglindă a propriului chip, mi s-a părut, mai târziu, cea mai potrivită.
Învingeam în acest fel şi una dintre principalele angoase ale băieţilor pe care, la rându-mi, o împărtăşeam: cea de natură sexuală. Dincolo de atracţia de primă instanţă, pândea etern neîncrederea. Dacă, la vremea cuvenită, aş întâmpina dificultăţi de concentrare? Dacă prestaţia mea virilă ar lăsa de dorit? Dacă nu mi-ar aduce nimic, în afara turnirului propriu-zis, superficial şi neinteresant? Aici ştiam sigur: toată tevatura cu iubirea şi romantismul trebuia înlăturată. Eram prins într-un alt moment istoric, într-o altă eră, când fetele făceau dragoste pentru a scăpa de povara prejudecăţilor legate de virginitate şi o practicau ca pe un soi de probă de pentatlon, aşa cum încercau hainele într-o cabină anonimă de magazin universal... Eram conştient că mi-ar trebui un mare noroc pe lumea asta ca să atrag vreo fetişcană în aşa fel încât să las irevocabil în urmă toată concurenţa masculină. Şi oricât m-ar fi flatat o asemenea eventualitate, nu ignoram pericolele pe care le implica proximitatea unei femei-liană, a unei plante agăţătoare, în biografia unui ins decis să îşi apere cu ghearele şi cu dinţii independenţa, după modelul de neegalat al domnului Giacomo Casanova, etern consumator de nuri şi personaj vagant care făcea o religie din nestatornicie.
Îmi doream o familie, dar acest lucru venea atât de mult în contradicţie cu moda şi modelul tiranic al adolescenţei mele, încât cel mai la îndemână mi se părea să amân o asemenea aspiraţie, dând frâu liber experimentalismelor virile. Şi, printr-o coincidenţă istorică, epoca însăşi părea să mă ducă într-acolo. Nu că în România anilor ’70-’80 revoluţia sexuală ar fi făcut ravagii. Ba tocmai pe dos, de prin ’85 încoace începuse să se simtă tot mai acut ameninţarea SIDA, lucru menit să tempereze mult din elanurile anterioare într-ale sexului. Îmi amintesc şi acum de figura descompusă a lui Rock Hudson sau de ochii înspăimântaţi şi faţa subţiată a lui Anthony Perkins, pe care îl admirasem în copilărie în Vă place Brahms? şi în Steaua de tinichea. Dar apăsarea tot mai puternic resimţită la ieşirea din casă, suspiciunea tot mai intensă pe care o aveam faţă de restul lumii, spaima de turnătorii văzuţi şi nevăzuţi, dorinţa de a mă refugia cât mai departe de munca patriotică, de şedinţele de îndoctrinare, de ritualurile dese şi tot mai interminabile la care mă obligau partidul şi şefii ierarhici, obsesia de a pune stavilă intruziunii în viaţa mea privată până în cele mai adânci şi mai ascunse unghere mă obligau la cele mai ciudate replieri.
Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, acesta a fost prilejul de a începe să urmăresc victoriile unei masculinităţi dezlănţuite. Totul părea pierdut: nu aveam bani, mi se irosea tinereţea degeaba, nimeni nu părea să aibă nevoie de nimeni decât pentru ceata nesfârşită de aplaudaci în care ne transformase pe toţi aparatul de stat şi de partid, iar timpul meu liber era din ce în ce mai parazitat de infecţia din jur: ba o şedinţă, ba muncă patriotică, ba ziua metodică împreună cu alţi colegi de breaslă, cu discuţii inutile şi neinteresante, ba amenajarea spaţiilor verzi din faţa blocului – obligatorie printr-o decizie adoptată de toate primăriile din ţară... Îmi colonizau timpul şi îmi vânau viaţa, urmărindu-mă prin toate refugiile unde îmi mai găseam o brumă de linişte. M-am trezit că mersul la filme devenise iarna un chin şi un risc pentru sănătate, în gheţăriile cinematografelor din oraş. Prin urmare, ultima mea consolare – ceea ce, practic, mă ţinea departe de mizeriile cotidiene, smulgându-mă din sila fiecărei zile fără orizont – devenea imposibilă. Iubeam cărţile şi, din puţinii mei bani, făceam pe dracu-n patru şi cumpăram ciocolate librăreselor, unora dintre ele le făceam chiar curte, dar mi le procuram cu gândul la după-amiezele de sâmbătă tihnite, petrecute – între două pene de curent provocate de furnizorul însuşi, după un plan bine stabilit, pe care, totuşi, noi nu îl cunoşteam – printre pagini, departe. Îmi luau căldura, lumina, îmi dijmuiau hrana, iar acum voiau să mă lase şi fără ultima demnitate la care mai puteam aspira, cea de ins care poate pune într-o amplă paranteză totul fiindcă are forţa interioară, curiozitatea, vitalitatea de a trăi în lumea paralelă a cărţilor... Era de neacceptat pentru mine.
Nu aveam de gând să mă las înjosit în halul ăsta. Ca să mă despoaie de ultima rămăşiţă de demnitate, ticăloşii ăia – indiferent care ar fi fost ei – mai aveau de trecut câteva obstacole. Iar asta nu se putea întâmpla, în ruptul capului. Lipsit de condiţiile în care simţeam că m-aş putea dezvolta, că aş putea să cresc profesional, devenind un istoric de prima mână, să fac figură bună în conversaţii, să ştiu ce se citeşte prin lume, ce filme de ultimă oră au apărut, ce mai e nou prin locurile care contau şi pe care nu aveam să le văd niciodată... Ce îmi mai rămânea? Evident, doar cele câteva înzestrări pe care le primisem în dar la naştere... o minte, un trup... Bun sau rău, cum eram, mă aveam pe mine însumi şi numai pe mine mă puteam bizui...
La urma urmei, nici ăsta nu era puţin lucru. Eram sănătos, eram în plină tinereţe... Aveam o poftă de viaţă de-mi venea să iau la pumni munţii... Descopeream în felul ăsta nu numai angoasa, ci şi, mai cu seamă, forţa singurătăţii. Dar se întâmpla şi să fie demoralizat. Când eram disperat, mă vedeam sfârşindu-mi viaţa făcând naveta. Nunta în tren, botezul primilor copii în tren, pensionarea în tren... Poate chiar moartea, cu fruntea lipită de fereastră, la câţiva kilometri de proxima gară...
Treptat am înţeles că nu eram singurul înghesuit în colţul ăsta irespirabil. Iar altora trebuie că le era şi mai greu. Fiindcă mie, copilăria şi adolescenţa îmi oferiseră modele... Îl vedeam pe Dinu, mereu jovial şi pus pe şotii, niciodată singur, anturat de prieteni şi dorit de fete de toate calibrele şi din toate părţile lumii... Am început să observ semnele din jur. Iar colegele mele de cancelarie, unele fete de la seral, câteva femei din trenuleţul imemorial cu care navetam, un automotor cu două vagoane – unul fiind dotat şi cu cabina de comandă – din vremea Imperiului Bicefal, păreau toate extrem, neaşteptat de disponibile. Adevărul era că mulţi dintre noi ne aflam mai mult împreună decât cu cei de acasă. Plecam devreme şi ajungeam târziu, ca nişte roboţi răvăşiţi, distruşi, terminaţi, mâncam ceva, ne proţăpeam în faţa televizorului, incapabili de a mai întreprinde orice, fie şi o pasivă vizită la prieteni, şi adormeam în miezul celei mai tari secvenţe de film poliţist ca în timpul apoteozei răcnite dintr-un discurs al lui Ceauşescu. Eram pierdut, Doamne, eram pierdut... Treaba asta putea continua la infinit, chiar dacă nea Nicu murea, nu-mi făceam iluzii, Prinţişorul alcoolic şi cinic era acolo, gata să îi ia locul, aparatul din jur, politrucii şi bărbaţii în negru, impenetrabili, semidocţi, cu ochelari fumurii, erau acolo, nu dispăreau ca un fum. Urma să merg aşa mai departe, fără putinţa de a scăpa, predând copiilor mişcarea muncitorească în vremea dominaţiei burghezo-moşierimii...
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
