La fel ca noi toţi, Colin Beavan este îngrozit de fenomenul încălzirii globale şi de risipa continuă provocată de stilul de viaţă actual. Diferenţa e că el s-a decis să treacă la fapte: să arate că poţi supravieţui, timp de un an, fără să consumi inutil resurse şi fără să poluezi, chiar dacă locuieşti într-un zgârie-nori, în mijlocul Manhattan-ului.
Jurnalul acestei încercări se constituie într-o alegorie a căutării fericirii şi a unei vieţi mai curate în oceanul consumismului zilelor noastre. Raţionalizarea resurselor şi cumpătarea nu vor umple golurile din vieţile noastre, însă încercarea de a fi mai buni cu ceilalţi şi de a respecta tot ceea ce ne înconjoară - mediul natural ca bun comun prin excelenţă - ne poate schimba existenţa. Ne poate transforma interior.
Dar de fapt de ce eram în pragul depresiei? Pentru o clipă, m-am gândit că era vorba de starea în care se afla lumea. Dar acum în lift, ceva nu-mi dădea pace, ceva îmi spunea că nu era vorba despre asta.
Mă plângeam oricui era dispus să mă asculte, spunându-le oamenilor că este o situaţie de urgenţă. Totuşi, oricât de mult mă văicăream, trăiam şi mă comportam în continuare ca şi cum totul era normal. Făceam ceea ce făceam de obicei în fiecare zi. Mă trezeam, o duceam pe fiica mea, Isabella, la bonă, scriam toată ziua, după-amiaza mă duceam s-o iau acasă, mă uitam la televizor şi a doua zi o luam din nou de la capăt. Nu puteam face nimic cu privire la problemele globului, nu-i aşa? Eram neajutorat, nu? La urma urmelor, dacă guvernul nu făcea nimic, eu ce puteam face? Hmm, să mai scriu o carte de istorie?
Asta îmi doream pentru mine? Asta eram gata să accept? Să mă las cuprins de disperare şi să nu fac absolut nimic? Să accept că deşi trăiam cel mai extins experiment democratic pe care l-a văzut lumea, eu nu îmi arogam mai multă putere decât gestul de a vota o dată la patru ani? Eram oare în pragul depresiei din cauza stării în care se afla lumea? Sau din cauza stării mele de neajutorare autoimpusă?
Dintr-un motiv sau altul, în acea zi caldă de iarnă, în lift, mi-am dat seama brusc că problema mea ar putea să nu aibă legătură de fapt cu starea în care se afla lumea. Problema era apatia mea. Mă dădeam de ceasul morţii când era vorba de un anumit lucru însă nu făceam nimic în privinţa asta. Nu mă săturasem de lume. Mă săturasem de mine. Mi-era scârbă de confortabila şi pretinsa mea stare de neajutorare.
Scoţându-mă din gândurile ce mă măcinau din cauza iernii care se transformase în vară, Tommy opreşte liftul la etajul al nouălea, unde locuiesc. În lift am petrecut mai puţin de un minut. E doar o zi ca atâtea altele în care sunt 21 de grade când ar trebui să fie minus unu. Cu toate astea mă năpădesc aceste întrebări: Sunt oare neajutorat cu adevărat? Este oare adevărat că un tip ca mine nu poate face nimic? Sau sunt doar prea leneş şi prea speriat ca să încerc să fac ceva?
***
Iarna lui 2005 a trecut şi s-a preschimbat direct în vară - încă o primăvară care a dispărut -, iar eu ieşisem să iau prânzul cu încântătorul meu agent literar, Eric Simonoff, unul din puţinii oameni din generaţia mea care reuşeşte încă să arate bine purtând pălărie de fetru. Eram la Beacon, un restaurant din mijlocul Manhattan-ului unde se întânesc mulţi oameni din publicistică. Paharele clincăneau. Colegii toastau. Eric şi cu mine ne întâlniserăm să discutăm despre proiectul următoarei mele cărţi.
- Am o problemă, îi zic. Nu mai pot să scriu istorie.
- Nu-mi spune că vrei să scrii romane, spune el.
Eric e obişnuit să dea o mână de ajutor unor oameni ca mine, care au familie şi reuşesc să-şi câştige cu chiu cu vai pâinea, practicând cea mai ridicolă dintre profesii - scrisul. Încearcă de fiecare dată să-i împiedice pe scriitorii de non-ficţiune să devină şi mai ridicoli transformându-se în romancieri şi pe romancieri să devină şi mai ridicoli făcându-se poeţi.
- Nu-ţi face griji. Nu vreau să scriu romane, îi spun, după care mă lansez în vechea şi obosita mea tiradă rezervată de obicei seratelor mondene.
Îi spun bietului Eric, care voia doar să-şi savureze prânzul Atkins că, în timp ce ştirile care subliniau importanţa problemelor noastre de mediu curgeau, guvernul şi marile corporaţii se mişcau ca melcul, asta în caz că se mişcau. Rapoartele alarmante spuneau că trebuie să reducem emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 80% până în 2050 pentru ca procesul încălzirii globale să nu scape de sub control. În loc să reacţioneze, companii precum Exxon apelau la tactici mascate de PR pentru a discredita organizaţiile care încercau să tragă un semnal de alarmă. Pe atunci, în ceea ce o privea, Casa Albă încă încerca - spune un document intern de strategie politică - "să impună pe agenda publică ideea că încălzirea globală e o terorie şi nu un fapt".
Mă întrebam cu îngrijoare dacă, odată ajuns la Casa Albă, un democrat s-ar fi mişcat mai rapid în privinţa problemelor de mediu. Faptul că democraţii votaseră într-o proporţie copleşitoare în favoarea războiului din Irak nu mă făcea prea optimist. Începusem să mă gândesc că, de vreme ce ambele mari partide erau finanţate masiv de marile corporaţii, fie că votai cu un partid, fie cu celălalt, alegeai de fapt o mare afacere. Iar marile corporaţii nu umpleau conturile de campanie ale politicienilor cu milioane de dolari pentru ca apoi să ceară în schimb acţiuni împotriva încălzirii globale.
Calea politică nu părea să funcţioneze.
Chiar dacă erai unul dintre acei oameni care reuşeau să nege existenţa încălzirii globale - îi spun lui Eric - e greu să închizi ochii în faţa celorlalte moduri în care distrugem planeta.
N-o să mai dureze mult şi cine va călători pe mare spre Hawaii va da, în mijlocul Oceanului Pacific, peste o gigantică pătură de gunoaie din plastic, învârtindu-se ca un disc de două ori cât suprafaţa Statelor Unite. Sau ai putea să te duci la pescuit şi să te-ntorci cu mâna goală dacă alegi unul din cele 14.000 de lacuri canadiene care, din cauza ploilor acide, nu mai pot susţine nicio formă de viaţă. Sau încearcă să te plimbi prin păduri, sperând să vezi vreo pasăr însă în loc de asta dai peste un buldozer mare şi galben, ocupat să taie cei 130.000 de kilometri pătraţi de pădure, pe care îi doborâm în fiecare an ca să facem hârtie igienică şi ceşti de cafea de unică folosinţă.
În plus, uite ce ne facem nouă înşine. Aici, în New York, de pildă, unul din patru copii care locuiesc în sudul Bronx-ului suferă de astm, provocat de cele mai multe ori de gazele de eşapament ale camioanelor care nu fac altceva decât să care gunoiul new-yorkezilor. Totodată, experţii în medicină susţin că probleme de sănătate ca afecţiunile pulmonare, infertilitatea, maladia Parkinson, cancerul de sân, afecţiunile prostatei şi autismul, ca să numim numai câteva, au legătură cu tonele de toxine pe care le împrăştiem în apa, solul şi în aerul nostru.
Deci, nu e deloc aşa cum am spus, că specia umană se distrează de minune, în timp ce murdăreşte planeta. Nu ne putem consola cu gândul că deşi am distrus totul, cel puţin am dat o petrecere pe cinste. Dimpotrivă. Aproape toţi pe care-i cunosc trăiesc un sentiment de indispoziţie şi vinovăţie, care în alte timpuri i-ar fi motivat să treacă la acţiune, dar care acum pare să fie împletit cu o sezaţie teribilă de neajutorare.
Iar eu nu eram cu nimic mai diferit decât ceilalţi.
Încălzirea globală venise la pachet cu atât de multe alte veşti proaste: peste 4.000 de tineri militari americani aduşi acasă între patru scânduri, estimările independente vorbeau de un număr cuprins între 90.000 şi 1.000.000 de civili irakieni ucişi, administraţia care recunoscuse că nu luase nicio clipă în considerare posibilitatea ca în Irak să izbucnească un război civil, Afganistanul care părea gata să cadă din noi în mâna talibanilor, Coreea de Nord care testa arme nucleare, Iranul care îşi construia propriile are nucleare şi, la câţiva ani după călătoria mea cu liftul alături de Tommy, o prăbuşire economică cu perspective globale sumbre.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
