La fel ca noi toţi, Colin Beavan este îngrozit de fenomenul încălzirii globale şi de risipa continuă provocată de stilul de viaţă actual. Diferenţa e că el s-a decis să treacă la fapte: să arate că poţi supravieţui, timp de un an, fără să consumi inutil resurse şi fără să poluezi, chiar dacă locuieşti într-un zgârie-nori, în mijlocul Manhattan-ului.
De exemplu, ca să nu contribuie la poluarea cu dioxid de carbon, a renunţat la lift (Beavan locuieşte la etajul 9), la instalaţia de aer condiţionat, la frigider, la mijloacele de transport în comun. Ţinând cont că autorul e un tânăr tătic, ne putem imagina gradul de dificultate implicat de această alegere. Dar marea provocare a fost, pentru Beavan, s-o convingă pe soţia sa, dependentă de shopping, să intre în joc.
Jurnalul acestei încercări se constituie într-o alegorie a căutării fericirii şi a unei vieţi mai curate în oceanul consumismului zilelor noastre. Raţionalizarea resurselor şi cumpătarea nu vor umple golurile din vieţile noastre, însă încercarea de a fi mai buni cu ceilalţi şi de a respecta tot ceea ce ne înconjoară - mediul natural ca bun comun prin excelenţă - ne poate schimba existenţa. Ne poate transforma interior.
Timp de un an, eu, împreună cu fetiţa şi cu soţia mea, am încercat să trăim în mijlocul New Yorkului şi să nu afectăm sub nicio formă mediul. Până la urmă, asta a însemnat că am făcut tot posibilul să nu generăm gunoi menajer (deci, nu am mai comandat mâncare din oraş), să nu emitem deloc dioxid de carbon (prin urmare nu am mers cu maşina şi nu am zburat cu avionul), să nu poluăm apa (aşa că nu am mai folosit detergent de rufe) şi să nu cumpărăm produse aduse din locuri îndepărtate (deci, adio fructe din Noua Zeelandă). Ca să nu mai vorbim că n-am mai folosit nici liftul şi nici metroul, n-am cumpărat produse ambalate sau din plastic, n-am dat drumul la aerul condiţionat sau la televizor şi nici nu ne-am mai cumpărat lucruri noi…
Dar în primul rând, trebuie să vă explic cum am devenit No Impact Man (Omul fără impact asupra mediului). Pentru început, vă voi spune o poveste care o să mă pună într-o lumină cam proastă. Este un fel de confesiune a modului în care vedeam înainte lucrurile, e mărturia fiului risipitor, un gen de mea culpa.
Povestea începe cu convenţia pe care am făcut-o cu soţia mea, jurnalista Michelle Conlin.
Michelle este genul de fată care a crescut cu cartea de credit American Express Gold a lui tăticu' în buzunar, cu cont de plată la companiile de taxi, cu yacht-uri, trei case şi "să jurăm cu toţii credinţă drapelului şi naţiunii". Eu, pe de altă parte, am crescut cu părul lung, convins că etichetele de firmă sunt o prostie, dorindu-mi să fi fost suficient de mare că să mă fofilez la recrutare şi să iau LSD. Am avut parte de o educaţie alternativă, am avut tot timpul bani puţini şi am luptat pentru cauze gen "salvaţi balenele" şi "nu vrem să fim bogaţi pentru că detestam materialismul".
Cu alte cuvinte, la prima vedere, eu şi Michelle suntem cât se poate de diferiţi.
Odată, când eram în vizită la mama mea, în Westport, Massachusetts, Michelle stătea în pat în fosta mea cameră uitându-se fix la plăcile oribile din spumă poliuretanică ale tavanului. "Ştii, acolo unde am crescut eu tavanul era mult mai drăguţ decât al tău", a zis ea. Asta explica totul - cel puţin dacă te luai după expresia de pe faţa ei.
Altădată, prietenul meu cel mai bun, Tanner, mi-a spus la telefon că psihoterapeutul lui i-a zis că este "exasperat de divergenţele pe care le au Colin şi Michelle". De ce se ocupa terapeutul lui Tanner de mariajul meu e o întrebare la care Tanner trebuia să găsească răspuns la următoarea şedinţă de terapie. Dar ideea era, cel puţin la nivelul aparenţelor, că eu şi Michelle aveam multe de probleme de rezolvat. La naiba, până şi terapeutul prietenului meu cel mai bun credea asta. Povestea pe care o spun aici are legătură cu unul din compromisurile relaţiei noastre.
În ceea ce mă priveşte, am fost de acord să suport poluarea mentală generată de televizor când Michelle urmărea episoadele din Bridezilla, The Bachelor sau mai ştiu eu ce altă emisiune de rahat de la TV. Urăsc reality-show-urile. În ceea ce o privea, Michelle a acceptat ca, atunci când era cuprinsă de febra cumpărăturilor, să nu mai ia nimic făcut din blană sau cu accesorii din blană. Ăsta a fost compromisul.
Pe vremea aceea, lui Michelle îi plăceau hainele care aveau măcar un picuţ de blană. Nu blănurile lungi şi chestiile de genul ăsta. Doar căciuli de blană, căptuşeli de blană - astfel de lucruri. La urma urmelor, Michelle e o cititoare avidă a mondenităţilor din Daily Candy, o tipă făcută pentru poşeta White Stella de la Marc Jacobs - e un fel de Carrie Bradshaw din Sex in the City care s-a maturizat, s-a măritat şi a făcut o fetiţă.
Pe de altă parte - şi n-aveţi decât să mă consideraţi un fătălau sensibilicios - aveam un sentiment neplăcut de fiecare dată când vedeam pe autostrada Palisades Parkway câte un raton sau un oposum cu maţele ieşite pe dinafară. De asemenea, îmi era milă de animăluţele care erau ucise doar ca să le luăm blana.
Cu toate astea - aşa cum Michelle pune punctul pe i în cel mai enervant mod cu putinţă - pe atunci reuşeam să împac destul de bine faptul că eram îngrijorat că umanitatea punea vanitatea înaintea iubirii pentru animale cu faptul că purtam pantofi din piele naturală. În lumina orbitoare a lui VREAU SĂ CUMPĂR!, dispreţul meu faţă de etichetele de firmă şi faţă de tot ceea ce reprezenta consumerismul se făceau moi ca jeleul, ca să zic aşa.. Eram genul de tip care îşi cumpără televizorul cu diagonala de 52-inch, după care îşi spunea că este un rebel care luptă împotriva consumerismului numai fiindcă şi-a luat modelul la reducere, dezambalat şi expus în magazin.
Nu vreau să spun că eram în totalitate un liberal cu gura mare care nu făcea nimic din ceea ce spunea. De exemplu, am fost în Pennsylavania ca să adun voturi pentru alegerile din 2000 şi din 2004. Iar atunci când MoveOn.org mi-a cerut-o, am dat telefoane alegătorilor ca să-i conving să iasă la vot. Am încercat să adopt o atitudine prevenitoare în întâlnirile de zi cu zi şi în general să evit să fac rău cuiva. M-am oferit voluntar pe şantierul de la World Trade Center după 11 septembrie 2001. Am ajuns chiar să spun o rugăciune pentru George Bush în ideea că urându-l nu făceam decât să creez o lume plină de ură.
Dar adevărul este că situaţia în care se află lumea m-a făcut să cer mai mult de la mine. Am început să-mi dau seama că sunt la fel ca şi ceilalţi liberali din jurul meu, că mă complac, ca şi ei, în a face prea puţine concesii referitor la stilul de viaţă şi prea puţine acţiuni politice efective. Ca şi ei, mă simţeam superior celorlalţi, care - doar era evident! - nu făceau nici măcar atât. Şi asta mă readuce la povestea mea, cu Michelle şi slăbiciunea ei pentru hainele din blană.
La câteva luni după ce am stabilit că eu aveam să suport toate porcăriile de la televizor iar ea urma să spună stop hainelor din blană, Michelle a primit în dar un şal nou-nouţ, de o mie de dolari, din vulpe albă, de la un prieten al cărui tată avea o blănărie în oraşul ei natal, Minneapolis.
- O iau că e gratis, iar vulpea e moartă demult, a fost argumentul lui Michelle.
- Nu e doar o vulpe, sunt zece, am replicat eu. Aşa cum îţi suport dependenţa de programe TV proaste, respectă-ţi şi tu partea ta din înţelegere, am zis.
- Toate astea-s numai reguli inventate de tine, mi-a răspuns ea.
După care a scos asul din mânecă:
- Trebuie să discutăm despre asta la terapia de cuplu.
Nu se poate spune că şedinţele respective au fost terapie de cuplu. În realitate, mai nimeream şi eu din când în când pe la şedinţele de pihoterapie ale lui Michelle. Odată, am reuşit să ajung la cabinetul din Upper East Side, iar Michelle a pus pe tapet situaţia. Şal de vulpe gratis, pe de-o parte. Fără blănuri, pe de alta, iar ăsta este principiul lui Colin.
- De ce să fiu obligată să adopt regulile lui morale? a întrebat Michelle.
Când psihoterapeutul s-a întors către mine şi a zis "Colin, ce părere ai?", spre surpriza lor, le-am spus că sunt de acord ca Michelle să-şi cumpere oricâte blănuri vrea. Dar putea să iasă din înţelegere cu o singură condiţie (şi aici e partea în care apar ca un ticălos): Michelle trebuia să citească în faţa noastră câteva pasaje despre comerţul cu blănuri dintr-o broşură PETA, pe care le subliniasem cu verde.
- Le voi citi acasă, a zis Michelle.
- Nu, am spus. Ăsta-i târgul: dacă vrei să punem capăt înţelegerii, trebuie să citeşti din broşură aici şi acum.
Michelle e o tipă fair-play, aşa că a luat hârtiile, şi-a dres glasul şi a început să citească. N-a mai ajuns la partea despre electrocutarea animalelor prin organele genitale din cauză că psiholoaga avea o obiecţie. De fapt, s-a ridicat şi a ieşit din cameră. Nu voia să audă.
- Continuaţi voi doi, a zis. Cred că ăsta e cel mai bun moment să mă duc la toaletă.
Imediat ce Michelle a terminat de citit, terapeutul şi-a iţit capul de după uşă, ne-a întrebat dacă am terminat şi s-a aşezat pe scaunul ei Herman Miller, tapisat cu piele naturală.
- Îmi pare rău, Colin, a spus ea. Dar după mine nu e nicio problemă dacă animalele de mici dimensiuni trebuie să moară ca să am eu haine.
I-am răspuns că ar trebui să-şi negocieze obiceiul de a-şi cumpăra blănuri cu soţul ei.
Discuţia asta a avut două rezultate. În primul rând, Michelle a hotărât, după ce a citit, că nu mai vrea blănuri, fiindcă în realitate e cea mai bună fiinţă de pe faţa pământului şi pentru că, oricum, ceea ce contează este să te diferenţiezi de ceilalţi prin ceea ce ai în interior, nu prin ce porţi pe tine. În al doilea rând - şi aici se vede rostul acestei povestiri - am avut revelaţia că nu sunt decât un tip închipuit şi demn de dispreţ. M-am folosit de toate argumentele şi puterea mea de convingere ca să-l fac pe altul să-şi schimbe comportamentul, în timp ce eu însumi m-am complăcut să nu fac nimic în privinţa propriului comportament.
Mai rău de atât, trebuie să recunosc că şi după aceea am mai cumpărat pantofi din piele. Şi nici nu mi-a trecut prin minte să-i scriu un e-mail fabricantului ca să-l întreb ce a făcut pentru ca vacile să aibă parte de o moarte mai umană.
Ce veţi citi aici nu este o diatribă împotriva produselor din blană şi piele. De fapt este o diatribă împotriva propriului meu comportament ipocrit. Scriu această poveste pentru că mi-am dat seama cu durere că liberalismul meu extrem de exigent se aplica numai când era vorba de ce făceau alţii.
Este adevărat - am încercat ocazional să schimb câte ceva în lumea asta, dar am ajuns să-mi dau seama că gesturile mele politice erau prea adesea orientate spre a-i schimba pe alţii, cum era cazul lui Michelle, şi prea rar spre o schimbare a mea, proprie.
Din volumul Colin Beavan - No Impact Man. Aventurile unui american care se hotărăşte să treacă la fapte şi să protejeze planetă. În pregătire la Editura Philobia. Traducere de Călin Stoica-Diaconovici şi Narcis Iordache.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
