ACEASTA ESTE SINGURA MEA POVESTE. Acum, că am şaizeci de ani, pot să o spun.
Îmi scuzam întotdeauna capriciile spunând că sunt sărac şi de aceea sunt silit să acţionez într-un fel sau altul. Adevărul e că îmi plăcea să risc. Ar fi trebuit să-mi fie ruşine. Nu mă comportam urât, ci mai degrabă eram un tip ascuns şi arareori sincer. Eram inventiv în minciunile mele. Una dintre ele era să zic că sunt sărac.
Lumea mă cunoaşte ca pe un erou. Picturile mele sunt socotite a fi fapte bune, înregistrarea grafică a vieţii mele de călătorii, manifestarea unei faraonice "neprihănite profesiuni de credinţă" - confesiunea negativă: toate sârguincioasele mele călătorii, descoperirile pe care mi le-am însuşit, sosirile pe care le-am transformat în triumfuri. Într-o vreme când faimoşi pictori stăteau acasă şi împroşcau vopsele sau foloseau rigla, ori lipeau pe pânză pene şi cioburi de ulcele, pictau dungi şi cercuri şi imagini monocrome, eu mă aflam în ţinuturi îndepărtate pictând portrete de oameni în propriul lor peisaj - oameni simpli, oameni blânzi, toţi băştinaşi, nici unul pozând. Am avut parte de defăimători, majoritatea critici profesionişti, care găseau pricină clarităţii mesajului exprimat de trăsătura penelului, figurilor bine conturate, privirilor furişe; dar cred că ceea ce îi înveninează e mai degrabă profitul pe care l-am realizat. Cu toate acestea, sponsorii mei şi colecţionarii i-au
sfidat pe detractori şi au ales să călătorească alături de mine prin picturile mele, peisajele mele exotice, multitudinea de serii disponibile sub formă de litografii semnate: Imagini din India, Imagini din China, Imagini din Africa - nu reprezentări singulare, ci adevărate povestiri.
Atunci când sunt desconsiderat pentru că fac picturi "accesibile", spun că forţa mea stă în naraţiune. Ce n-am spus niciodată este că povestitorii cei mai ingenioşi sunt cei care ocolesc o anume povestire, singura poveste pe care o deţine povestitorul; tocmai această evitare este raţiunea celorlalte poveşti şi mai năstruşnice. Sursa naraţiunilor fantastice este adesea acest secret, plăsmuitorul recurgând la o tăinuire pentru a sugera adevărul, dar ocolind mereu povestea fundamentală. Or, povestirile pot să nu fie stranii, ci multe şi diverse, din acelaşi motiv. Acesta e unul dintre ritualurile creaţiei. Cum am spus, aceasta este singura mea poveste.
Un călător înveterat ca mine ar fi putut cu uşurinţă să găsească un mod de a se întoarce la Taormina, dar am ocolit locul, chiar şi când umblam prin Sicilia. Mă împotriveam, deşi ştiam că va veni vremea, când voi fi împlinit şaizeci de ani. Nu bătrân - deşi toţi ceilalţi aşa păreau să creadă.
La cincizeci de ani, pictasem un autoportret aniversar înfăţişându-mi figura vigilentă, dar impresia subtilă a ochilor chinuiţi îi făcuse pe oameni doar să o ridice în slavă ca părând extatică. Au trecut zece ani. Dar şaizeci nu era o ocazie pentru acel gen de autoportret. Simţeam nevoia să călătoresc, şi anume în acelaşi spirit ca înainte, pentru că în călătorie deveneam altcineva - în acest caz, în luna zilei mele de naştere, cel care fusesem odată, un băiat de douăzeci şi unu de ani, în vara fierbinte a anului 1962, când mă găseam în Sicilia, respins de o fată care-mi plăcea, Fabiola, o Principessa. "Aici titlul nu înseamnă nimic!"
Totuşi, acest titlu nobiliar însemna ceva pentru mine. O urmasem până la Palermo de la Falconara şi Urbino - alte denumiri încântătoare - dar în Sicilia ea se afla acasă şi în acele vremuri îi era interzis să fie văzută cu mine dacă nu eram logodiţi, sau măcar pe aproape. Ea trebuia să-mi fie neapărat fidanzata. Iar eu trebuia neapărat să-i spun că o iubesc, altfel n-ar fi fost decât o târfă, zicea ea. Poate că bănuia că nu eram tocmai serios, ci doar un american obraznic şi prea tânăr (Fabiola avea douăzeci şi trei de ani) în căutarea Italiei lui Fellini şi Antonioni, avid de experienţă. I-am zis că sunt existenţialist - un cuvânt foarte la modă
în Italia anului 1962 - pentru că ăsta era cel mai bun mod de a fugi de răspundere. Eram un tip intens, nerăbdător, dispus la multe, dar foarte atent să nu cad în capcane. De aceea preferam singurătatea. Fabiola voia o poveste de dragoste, voia să o ador. Iubeşte-mă, spuneau ochii ei, iubeşte -mă şi-ţi voi da tot ce vrei, dar pentru mine dragostea însemna capitulare, dragostea însemna moarte. În acele zile mi-am jurat că nu voi rosti cuvântul.
Şi apoi mi-am trăit viaţa, încă patruzeci de ani, cei care contează cel mai mult, ani dăruiţi familiei, ani de zbucium, dragoste şi consacrare, dar şi cu destule dezamăgiri şi pierderi ca să-mi arate că vor veni şi altele, mai rele, pe măsură ce aţa vieţii mele se apropie de mosor.
Din nou în Sicilia, om de şaizeci de ani, am pornit pe urmele paşilor mei, evitând hotelurile de lux, căutând indicii despre eul meu mai tânăr. În aceste zile, Palermo era un loc mai americanizat şi mai liber - femei cu telefoane mobile, bărbaţi în blugi, până şi călugăriţele aveau un aspect oarecum laic în straiele lor lipsite de eleganţă.
Am sunat-o pe Fabiola, dar nimeni nu o cunoştea la singura adresă pe care o aveam şi nu era nici în cartea de telefon. Am umblat peste tot în căutarea trecutului, dar n-am găsit mare lucru care să-mi amintească de băietanul modest de atunci şi de peregrinările sale prin Sicilia.
Am luat trenul spre Messina, l-am schimbat cu expresul de Catania, m-am dat jos la Taormina-Giardini, am urcat dealul, aşa cum urcasem cu mulţi ani în urmă, bucuros de acest prilej să-mi pun memoria la încercare, desenând în gând, murmurând cum fac ori de câte ori vreau să-mi aduc aminte.
Hotelurile rezistă timpului mai bine decât restaurantele. Palazzo d'Oro de pe Via Roma era acum înconjurat de clădiri mai moderne; dar el îmbătrânise frumos. A fost o uşurare să aflu că pot să trag din nou acolo, să evoc zilele de demult şi să mă ţin serios de desen - astfel încât această vizită să fie un eveniment încărcat de semnificaţie, ori, mai mult decât atâta, un soi de ceremonie, un ritual care să marcheze trecerea anilor.
Mergând pe lângă piscină, o piscină nouă, am zărit o fată, n-avea mai mult de şaptesprezece ani, cu părul decolorat de soare, scurt şi ciufulit, tolănită pe un şezlong în dungi. Nu avea sutien; sânii ei nu erau plini, ci mititei. Ţinea picioarele desfăcute, mâinile sub cap, o fantezie în stilul lui Balthus, dar numai câteva secunde, pentru că şi-a încrucişat picioarele, s-a sprijinit în genunchi, s-a rostogolit iute, a tras de turul bikiniului auriu - părea un spiriduş, jumătate inocenţă şi jumătate viciu, sau poate era doar o adolescentă plictisită. M-a tulburat. Ea nu mă vedea, aşa că mi-am pironit privirea şi nu-mi puteam lua ochii de la ea - sâni atât de mici şi fermi, sfârcuri atât de palide la culoare încât îi dădeau un aer de castitate.
M-a condus pe lângă ea un camerist îmbrăcat în cămaşă lungă şi cu tichie albă - un arab, un moro la Palazzo d'Oro.
Tânăra care se bronza la soare a întins mâna spre un pahar cu lichid roz şi a început să bea. O priveam cum bea, îndrăgostit de mişcarea muşchilor gâtului ei care pulsau pe când gâtlejul i se umplea cu fiecare înghiţitură. Mi-am imaginat că şi ea mă priveşte pe deasupra marginii paharului.
În 1962, în drumul meu de la Via Fontana Vecchia, unde locuise Lawrence şi - cred - a scris încântătoarea sa poezie de jale şi autoacuzare, zăbovisem lângă zidul acestui palazzo. Am fost impresionat de nume, de vederea feţelor aurite şi, tot privind în jur, de imaginea oferită de bărbatul şi femeia care luau prânzul. Voiam să rămân, dar nu aveam bani decât pentru vreunul din hanurile acelea foarte jegoase de pe drum, mai jos de oraş, aşezate între plaja publică şi calea ferată. Eram înfierbântat şi obosit, căci venisem cu clasa a treia a unui tren personal taman la vremea aceea a anului, pe arşiţă.
Pe atunci, călătoream doar cu un schimb de haine, purtam o pereche de blugi şi o jachetă ripsată de bumbac peste un tricou. Geanta mi-era atât de mică încât nu arătam a călător, ci mai degrabă a elev venind de la şcoală, cu cărţi şi hârţoage. Cu atât de puţine bagaje, îmi era uşor să explorez şi să iau decizii rapide: să rămân într-un loc, să plec mai departe, să-mi pierd timpul la plajă, să fac autostopul ori să dorm la clasa a treia a unui tren de noapte ca să-mi economisesc banii. Abia la căderea nopţii mă hotăram unde să poposesc, iar acum nu era decât miezul zilei la Taormina. Mi-am închipuit că-i scriu cuiva - poate Principesei Fabiola - o scrisoare pe hârtia cu antetul hotelului Palazzo d'Oro. Văzusem antetul pe foaia cu meniul postată lângă terasă - două feţe aurite de maur şi palmieri, un strop de Africa în Sicilia.
Din camera mea, m-am văzut pe mine cel tânăr intrând în hotel, traversând terasa încinsă, trecând de zidul placat cu gresie glazurată, comandând o cafea şi cerând un pahar cu apă, pretinzând că sunt în largul meu.
Acolo unde adolescenta pe jumătate despuiată şedea acum pe şezlong, pe vremuri era o copertină - puţină lume se bronza la soare în Sicilia pe atunci - şi sub copertină, lângă peretele bazinului, acel cuplu cu pălării identice de Panama, femeia în alb şi purtând încântătoare mănuşi de dantelă, părând doi îndrăgostiţi adânciţi în conversaţie, fără nimeni în preajma lor.
De la distanţă - şi ochii îmi erau împăienjeniţi din pricina nopţii nedormite - femeia cu părul de aur arăta tânără şi atrăgătoare - vreo treizeci şi ceva de ani probabil - iar bărbatul părea ceva mai atent decât un soţ. I-am luat drept amanţi, după modul în care el o ruga insistent, implorând-o parcă neajutorat, aşa cum mă implora Fabiola. Mâncarea din faţa lor părea delicioasă - salatele şi gustările zise antipasti care se servesc la prânz vara în Italia, tomate galbene, salată roşie, felii de carne, cozi de homar, creveţi, măsline şi murături, anghinare şi inimi de palmier, sucuri de fructe în pahare înalte - şi ziua splendidă, marea albastră în zare, un firicel de fum cenuşiu înălţându-se din Etna, şi hotelul scund cu ziduri groase. Cei doi păreau desprinşi dintr-o poveste, cu pălăriile lor albe, sub uriaşa copertină verde.
Iarăşi am gândit: vreau să am viaţa voastră; şi i-am urât cu o ură pe care o simţeam în cerul gurii, ceva nefamiliar şi coroziv. Ei habar n-aveau cât erau de norocoşi, iar eu încercam în gând să-i mut de-acolo, aşezându-mă pe mine la masa lor în această minunată amiază siciliană, luând prânzul, fără nici o grijă şi având o cameră la acest hotel cu nume uluitor. Curiozitatea mi-a dat curaj, m-am ridicat şi m-am apropiat de ei, continuând să fac schiţe cu plăcile de gresie glazurată, florile agăţătoare de pe zid şi marea albastră de dincolo de vârfurile plopilor şi chiparoşilor. Adesea privitorii îmi ziceau Hai să văd şi eu, cerând voie să se
uite la schiţele mele.
Cei doi nu ziceau nimic şi, apropiindu-mă şi mai tare de ei, mi-am dat seama că doar marea era aievea. Văpaia soarelui fusese blândă cu femeia, îi netezise şi îi simplificase trăsăturile. După buze, mi - am dat seama că era mai bătrână decât am presupus, o faţă albă ca de peşte, încordată, păr blond oxigenat, un trup foarte slab - un băţ de fată cu aer înfometat. Dar eram încă intrigat de pălărie şi ochelarii de soare, de părul ca spicul şi mănuşile ei de dantelă. Bărbatul mâzgălea ceva într-un carneţel, mâncarea era neatinsă şi probabil de-acum de nemâncat.
Eram gata să mă întorc la masa mea când omul m-a salutat şi mi-a făcut semn să mă apropii. Din felul cum îşi îndoise degetul şi din intonaţie, mi-am dat seama că era străin, nu italian.
- Vrem să-ţi vedem schiţele, mi-a zis.
Exact cum îmi închipuisem, totuşi am ezitat.
- Va trebui să ni le arăţi nouă, zise, cu acel fel de încredere pe care o asociam cu oamenii bogaţi. Nu mai e nimeni altcineva aici.
În momentul când am zis "da" am fost trădat de sentimentul meu iniţial, Vreau să am viaţa voastră. Îi văzusem pe cei doi ca pe nişte îndrăgostiţi ce împărtăşeau o masă romantică. Nici că se putea greşeală mai mare. Mi-am dat imediat seama că mă înşelasem şi aveam impresia că va trebui să plătesc pentru invidia cu care-i găsisem atrăgători şi-mi dorisem să le iau locul şi să am ce aveau ei. M-am apropiat de masa lor dezamăgit şi totuşi silit să mă conformez, pentru că nu aveam unde să mă duc altundeva.
- Tocmai ai sosit la Taormina?
- Sunt aici de ceva vreme, am răspuns evaziv. Am făcut nişte desene în oraş şi un pic de cercetare literară. D.H. Lawrence a stat mai sus, pe Via Fontana Vecchia, în anii '920.
De fapt, fusesem zece minute la casa lui Lawrence, căutând un jgheab de apă să-l desenez. Nu le puteam spune adevărul sau să le dezvălui ceva despre locurile tari de la clasa a treia, lungul drum în sus pe deal, duhoarea ţigărilor numite Stop; erau pur şi simplu prea îngrozitoare.
- Nevasta lui era nemţoaică, zise femeia de parcă m-ar fi corectat. Şi Thomas Mann a fost aici.
Din această afirmaţie şi după accent, am dedus că e nemţoaică, dar pe urmă n-a mai zis nimic. Bărbatul, oacheş dar cu trăsături frumoase, cu o faţă îngustă şi nas acvilin, a dus conversaţia mai departe, lăudându-mi schiţele şi punând întrebări. I-am răspuns nesincer, ca să mă înfăţişez într-o lumină favorabilă.
Mă înşelasem cu privire la vârsta lor. La douăzeci şi unu de ani nu ai habar de timp şi nu poţi aprecia vârsta cuiva-treizeci şi opt de ani înseamnă bătrân, patruzeci fără speranţă, cincizeci străvechi, şi oricine a depăşit şi acest prag devine de-a dreptul invizibil. Plăcut şi urât sunt singurele criterii. Nemţoaica nu era urâtă, dar în încercarea ei de a arăta tânără părea o păpuşă nu tocmai de soi.
Cu toate acestea, erau evident bogaţi şi pe atunci pentru mine bogaţii semănau cu miticul El Dorado: rasa de aur a giganţilor puternici în toate cele, chiar superiori din punct de vedere fizic, protejaţi, capabili să cumpere orice, încrezători, vorbind o limbă aparte şi, de la înălţimea palatelor lor, neavând ochi pentru muritorii de rând. Era dureros să gândesc astfel despre cei doi. Am încercat să uit cât de limitate îmi erau opţiunile. Şi că, dacă voiam cu adevărat să reuşesc în viaţă, trebuia să pătrund în acel palat şi să locuiesc efectiv acolo - nu să iau cu asalt fortificaţiile, ci să mă insinuez, să mă strecor printr - o gaură de şarece, să intru printr-o uşă de din dos.
Femeia părea să-şi zâmbească sieşi şi-şi punea în evidenţă profilul, cu bărbia uşor ridicată pe un deget îmbrăcat în dantelă al mâinii sale înmănuşate.
- Tocmai vorbeam despre operă; mare păcat că Teatro Greco de aici nu are nici o reprezentaţie, zise bărbatul.
Replica asta mi-a picat bine. Nu aveam eu resurse materiale, dar eram citit, vorbeam italiana şi, în misiunea mea hotărâtă de autoeducare, mă străduisem să cunosc cât mai mult posibil despre operă.
- Tocmai am văzut la Urbino un Otello nou, am zis.
- Domnul Verdi are mare priză la publicul de rând, a spus femeia.
- Nu Otello de Verdi, am replicat.
Asta i-a cam pus în încurcătură, chestie care mi-a plăcut şi mi-a dat curaj.
- Otello de Rossini. Au făcut versiunea cu final fericit.
- Opera franceză e mai pe gustul meu, a zis bărbatul.
- Îmi pare rău că Bizet a dat greş cu Salammbô.
- Nu există nici o Salammbô, a spus femeia, cu faţa contractată de tonul certăreţ.
- N-a mai terminat-o. Nu l-a lăsat Flaubert.
Să fi fost oare adevărat ce spuneam? Oricum, ei m-au crezut. Ascultau cu atenţie deşteptăciunile mele. În loc să discut despre Wagner sau Verdi, pe care i-ar fi cunoscut bine, m-am arătat inteligent menţionând lucrări obscure. Avem tendinţa să-i credem pe alţii pe cuvânt - deşi eu nu ştiam mare lucru, ascultasem doar discurile, nu văzusem spectacolele. Dar eliminând operele celebre din discuţie, le-am abătut atenţia. Eram tânăr, dar plin de şmecherii.
- Eu îmi procur bilete la Glyndebourne în fiecare an.
Spunând asta, femeia a dezvăluit că bărbatul nu-i era nici soţ, nici amant. Altfel ar fi spus "noi". Omul îi era ori valet, ori amic.
- Avem o operă foarte bună la noi acasă. La Boston. Şi la Tanglewood, în Lenox.
- Aşa am auzit şi eu, zise bărbatul.
Asta am zis-o ca să-i impresionez, să-şi dea seama cu ce persoană inteligentă şi cultivată au de-a face.
- Aveţi dreptate. Păcat că nu folosesc amfiteatrul grec pentru operă.
- Ba da, sigur că îl folosesc, a spus bărbatul.
Temându-mă că mi-am arătat ignoranţa, am mai riscat o generalitate şi am zis: "Vara asta, vreau să spun", iar bărbatul a încuviinţat din cap şi eu am ştiut că mă avânt orbeşte.
- Dar locurile sunt atât de tari, a zis femeia, refuz să mă aşez pe marmură. Eu vreau un scaun moale, în lojă.
Scârbă răsfăţată, ai fi zis auzind-o, dar eu am admirat-o pentru sinceritate şi refuzul de a face compromisuri.
Din volumul în pregătire la Editura Leda. Traducere din limba engleză şi note de Monica Botez
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
