Autorul acestui ciclu, reputatul istoric Neagu Djuvara, povesteste pe intelesul copiilor marile momente ale istoriei poporului roman. Cartile, editate in conditii de lux, cu ilustratii color, se concentreaza in jurul celor mai importante figuri si evenimente istorice ale neamului nostru.
Cum s-a nascut poporul roman? a fost primul volum din ciclul Istorie & Legenda, gazduit de seria de carti pentru copii, Humanitas Junior.
Copiii de peste 10 ani vor afla cum a avut loc geneza poporului roman si vor capata stire de cele mai de seama episoade din istoria romanilor, dar mai ales vor invata ca nu e cale mai sigura de a te instraina de istoria propriului neam decat aceea de a o zugravi in nuante trandafirii.
Incredintat fiind ca regula de aur a oricarui istoric este sa nu raspunzi unei minciuni cu o alta minciuna, profesorul Neagu Djuvara se apleaca asupra celor mai delicate si mai controversate probleme legate de originea si trecutul romanilor.
Fara sa tainuiasca unele fapte si fara sa le masluiasca pe altele, lasand la o parte viziunile mitologizante si eroismele de parada, autorul vorbeste tinerilor direct, familiar, pe un ton ce aminteste de caldura si limpezimea povestilor spuse la gura sobei.
Este povestea istoriei tarii noastre asa cum o stie autorul la acest inceput de mileniu. Cartea este insotita de o caseta audio de 60 de minute continand rezumatul cartii in lectura autorului.
Fiului sau fiice dumneavoastra nu-i place istoria? S-a plictisit de ea si nu mai vrea s-o invete? Antidotul este chiar aceasta carte care il/o va familiariza cu figura domnitorului Mircea cel Batran, descriindu-i cele mai importante evenimente ale epocii sale de parca s-ar fi petrecut "mai ieri".
Povestea se tese in jurul figurii emblematice a voievodului roman, coborator "din rude imparatesti" si avand legaturi de sange cu mai toate capetele incoronate din centrul si estul Europei.
Nu este uitata iscusinta diplomatica a celui care a avut marea indrazneala de a se implica in politica interna a puternicului, pe atunci, Imperiu Otoman, autorul poposind in cele din urma pe marginea teribilei batalii de la Nicopole si a urmarilor ei dezastruoase.
"Cu el s-a stins din viata cel mai vrednic si mai intelept dintre toti domnitorii pe care i-a avut tara Romaneasca in 500 de ani", afirma autorul. Ilustratiile cartii ii apartin lui Radu Olteanu
I. Cine a fost Mircea si de ce i s-a spus "cel Batran"? Mircea a fost "din rude mari imparatesti"
Ati aflat deja la scoala de Mircea cel Batran, domn al tarii Romanesti, adica al Munteniei, care a domnit intre 1386 si 1418 si a dus lupte grele cu turcii.
Apoi, probabil ca ati citit sau poate chiar ati invatat pe dinafara Scrisoarea a III-a a lui Eminescu, cu superba evocare a bataliei de la Rovine: inainte de infruntare, sultanul il sfideaza pe Mircea cu aceste cuvinte: "ai, purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag?"
Iata ca si genialul Eminescu s-a inselat asupra intelesului epitetului "cel Batran", caci pe vremea lui, la noi, cercetarile istorice erau abia la inceput! In realitate, la Rovine, Mircea era foarte tanar.
"Cel Batran" i s-a zis in veacurile urmatoare, cand au ajuns in scaunul tarii Romanesti si alti domnitori purtand sau luand la inscaunare numele de Mircea. Atunci, cand se pomenea de primul voievod Mircea, de Marele Mircea, i se spunea "cel Batran", adica "cel vechi", cel din vechime.
Sa stiti, de asemenea, ca din cauza infaptuirilor si a nobletei caracterului sau i s-a mai zis si "cel Mare": Mircea cel Mare. Veti judeca si voi, din povestirea care urmeaza, daca e vrednic sa i se spuna astfel. (...)
VI . La Nicopole, la Dunare, "imparati si regi s-aduna/ Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna"
Sigismund cauta sprijinul spiritual si financiar al Papei, apoi calatoreste in tot Apusul, trimite mesageri principilor germani, regelui Frantei, ducelui Burgundiei, ba se impaca si cu Venetia, cu care fusese pana atunci in razboi pe coasta dalmata, caci avea acum nevoie de corabiile venetiene ca sa opreasca trecerea armatei otomane din Asia Mica in Europa.
ai, stradaniile lui incepute mai demult de data asta izbutesc. In vara lui 1396, o oaste de mandri cavaleri cum nu se mai vazuse de un veac se urneste catre Dunare, ca sa se uneasca la Buda cu oastea regelui ungar.
Cei mai multi sunt francezi, dar ceilalti sunt nemti si italieni, ba chiar si polonezi (cu toate ca regele lor e certat cu regele Sigismund) carora li se vor alatura si cavalerii din Rhodos (viitorii "cavaleri de Malta"), de diferite origini, adusi pe mare de venetieni.
In fruntea armadei de cavaleri a fost pus contele de Nevers, un tanar de numai 24 de ani: e insa fiul celui mai bogat si mai puternic senior din tot Apusul, al ducelui de Burgundia, coborator din neamul regal al Frantei. ai va ajunge si Nevers, mai tarziu, duce de Burgundia, sub numele de Jean-sans-Peur (Ioan-fara-de-frica).
Burgundia de-atunci se intindea mult peste actuala provincie din estul Frantei, spre sud-est pana la Elvetia si mai cu seama spre nord, unde ingloba comitatul Flandrei, adica Belgia si Olanda de azi, pe atunci tinutul cel mai avansat in industria si comertul postavurilor, de unde si bogatia ducelui Burgundiei.
Acesta, pe deasupra, era trufas si dornic de a aparea drept cel mai stralucit principe din Europa. Fiul sau si insotitorii lui aveau sa primeasca vesminte, steaguri si harnasamente pentru cai de un lux nemaivazut pana atunci pe continent.
Cati oameni numara aceasta armata de cruciati? S-a vorbit de zeci de mii de capete, dar cifra cea mai verosimila ne-o da, in amintirile lui, un cruciat, german scapat - dupa 30 de ani de robie!- din dezastrul care va veni: 16 mii de oameni cu totii, adica impreuna cu oastea regelui Ungariei.
Vi se pare putin? Vi se va parea si mai putin cand va voi spune ca nu era vorba de 16 mii de cavaleri!
Cavalerii erau acei luptatori imbracati in armuri de fier din cap pana-n picioare, armura cantarind 80 de kilograme, adica tot atat cat cantarea si omul. (Duceti-va sa vedeti o astfel de armura la Castelul Peles din Sinaia!) si acest "cavaler-de-fier", atat de greu se putea misca, incat de obicei, inainte de lupta, era urcat in sa cu ajutorul unei macarale asezate intr-un car mare, ce trecea prin aleile taberii oprindu-se de la cort la cort! Iar caii care suportau asemenea greutate semanau cu acei cai uriasi de tractiune ce se mai vad si azi prin campiile Frantei; cantareau de 3-4 ori mai mult decat caii nostri iuti!
Cand, in toiul luptei, un cavaler era doborat, nu se mai putea urca singur pe cal. Ba chiar, si sa se ridice in picioare ii era greu!
De aceea, in urma valului de cavaleri care sarjau, alergau 2-3 scutieri de fiecare cavaler si intrau si ei in invalmaseala, aparandu-si cavalerul, mai cu seama daca era cazut la pamant.
Ati vazut, in filme sau documentare de razboi, infanteristi alergand langa carele de lupta pentru a le apara de eventuali infanteristi dusmani care le-ar asalta cu grenade? Ei, asa erau si scutierii din Evul Mediu, caci acei cavaleri in armura erau echivalentul carelor de lupta din razboaiele actuale.
Asadar din acea armada de 16 mii de oameni, numai 2500-3000 trebuie sa fi fost faimosii cavaleri cruciati in armura.
Langa ei, cum am spus, stateau in primul rand scutierii, dar si unitati de cavalerie usoara si arcasi, iar in al doilea rand tot ce s-ar numi azi "intendenta" (administratia armatei) si echipe de "geniu" (constructorii de drumuri si poduri): sute de care transportand arme si provizii, meseriasi in stare sa arunce poduri de vase peste fluvii si sa construiasca turnuri de lemn pe roti pentru asaltul cetatilor si, de asemenea, sa manuiasca uriase aruncatoare de pietre.
O mare armata in Evul Mediu, vedeti, cerea o organizare cu nimic mai prejos de intendenta armatelor moderne!
S-au unit deci, in august, la Buda, cruciatii diferitelor tari, cu oastea regelui Sigismund. De-acolo au coborat de-a lungul Dunarii.
Cand au ajuns pe teritoriile tarului Stratimir din Vidin, care se inchinase sultanului cu trei ani inainte, acesta le va deschide portile cetatii Vidinului si li se va alatura plin de speranta in izbanda cauzei crestine.
Avea sa se caiasca amarnic si sa plateasca scump aceasta "tradare" a suzeranului sau otoman.
Cruciatii au inaintat increzatori, convinsi de superioritatea lor fata de "pagani". In drum, cetatea Rahova s-a predat, (dar cavalerii francezi pretind ca a fost luata cu asalt) luandu-se atunci 1 000 de prizonieri, printre ei aflandu-se turci si "schismatici" (adica bulgari ortodocsi!).
Dar, cand incearca sa cucereasca puternica cetate a Nicopolei, se lovesc de o darza rezistenta a aparatorilor turci, iar asezarea cetatii nu le ingaduie sa cladeasca turnuri de lemn pentru asediu.
Intr-adevar, orasul Nicopole, inconjurat de ziduri puternice, se afla pe un platou inalt, de unde se cobora in vale catre o stramta campie, pana la Dunare. In zadar au sosit acolo 30 de corabii cu panze si galere venetiene; deocamdata nu le sunt de nici un folos.
Toata armata crestina se aduna in campie, nu departe de cetate, asteptand vesti despre inaintarea turcilor, banuindu-se ca acestia vin in mars fortat de la Adrianopol.
Dar, cu toate ca se apropie marea infruntare, martori oculari confirma mai apoi vestea ca tinerii cavaleri francezi o duceau mai departe nepasatori, in desfrau si betie.
Dar Mircea al nostru unde era? El era refugiat in Transilvania pe cand Vlad, supus turcilor, domnea la cetatea Argesului.
Cand aude insa ca s-a urnit in sfarsit marea armata de la Buda, Mircea isi pregateste si el o ostire si, impreuna cu voievodul Transilvaniei - intamplator un polonez pe nume atibor - va porni si el peste Carpati si, reusind sa-l inlature pe Vlad (dar nu sa-l si prinda), trece Dunarea sosind si el in lagarul cruciatilor, in ajunul infruntarii.
Printre cruciati se afla si un mare feudal francez mai varstnic, seniorul din Coucy, stapanul celei mai formidabile cetati din nordul Frantei. Nu era nici rege, nici duce, nici conte; i se zicea doar Sire de Coucy, dar era ginerele regelui Angliei si totusi credincios vasal al regelui Frantei.
Se luptase de zeci de ani pe toate fronturile, in Anglia, Franta, Spania, Italia, Tunisia... El era "inteleptul" din tabara cruciatilor, si va scrie despre el un cronicar francez ca "ii tinea pe langa el pe bunii sai tovarasi din tara Romaneasca, care cunosteau bine obiceiurile si stratagemele turcesti".
Regele Sigismund trimite in recunoastere un corp de 500 de calareti, care se intoarce aducand vestea ca sultanul cu toata armia lui a si ajuns la Tarnovo, capitala bulgara, la doar 100 km departare de Nicopole.
Coucy ia cu el 1000 de cavaleri si se repede catre o trecatoare din Balkan, pe unde banuieste ca va trece armata turca, surprinde o avangarda otomana pe care o nimiceste, aducand si cativa prizonieri.
Dar isprava aceasta are efectul nenorocit de a-i incredinta si mai mult pe francezi ca turcul e usor de invins, iar ei il vor izgoni din Europa, ba chiar vor trece apa si vor razbi, ca odinioara, pana la Ierusalim!
In tabara crestina, in pre-ajunul zilei fatidice de 25 septembrie, se tine mare sfat in jurul regelui Sigismund, intre capii diverselor contingente. Mircea cere sa fie lasat sa plece el intaiul, cu oamenii sai, caci cunoaste felul de lupta al turcilor.
El stie ca acestia pun in fruntea armatei trupe usoare, pedestrasi care sa franeze avantul cavalerilor, si numai dupa ce cavalerii sunt imprastiati si obositi de "intepaturile" puzderiei de pedestri, ataca din mai multe parti cu ajutorul cavaleriei.
Dar degeaba pledeaza Mircea, degeaba il sustin Coucy si regele Sigismund, care cunoaste si el felul de lupta al turcilor, trufasii cavaleri francezi nu vor s-asculte, chiar se supara, invinuindu-l pe Mircea si pe Sigismund ca vor sa le fure gloria victoriei.
ai, de altfel, dupa contele de Nevers nici nu putea fi vorba sa nu intre el cu ai lui in avangarda, atat de increzuti si de siguri erau ca in calea frontului lor de fier nimic nu putea rezista.
A doua zi, pe cand francezii sunt la masa, Sigismund soseste in graba si le spune ca o iscoada a lui s-a intors, anuntandu-l ca turcii sunt doar la sase ceasuri de mers de Nicopole.
In dezordine si cu mare suparare ca sunt instiintati asa tarziu, cavalerii se ridica de la masa si alearga sa pregateasca toata tabara. In infierbantarea si precipitarea lor, ordona uciderea prizonierilor de la Rahova, masura pe care un calugar francez o va califica drept "barbara". Vom vedea ce scump va fi platita aceasta crima.
Pe cand cavalerii cruciati incalecau pe rand in noapte, la ivirea zorilor Mircea a cerut voie regelui sa plece in recunoastere. A luat cu el o mie de calareti, s-a urcat pe podisul din fata Nicopolei, si a vazut cum se aduna oastea lui Baiazid.
Se intoarce, raportandu-i regelui Sigismund ca sunt "20 de steaguri, si sub fiecare cate 10 mii de oameni" - asa scrie, dupa 30 de ani, acel cruciat neamt de care v-am vorbit, cel mai bun martor al bataliei. Dar sa fie oare cu putinta sa fi avut Baiazid acolo 200 de mii de oameni?
Sa stiti ca aceste marturii despre numarul dusmanilor, chiar cand sunt cu totul cinstite, trebuie luate cu mare prudenta! Istoricul care se duce acum sa vada locurile bataliei si sa masoare campul pe care aceasta s-a desfasurat, ajunge la concluzia ca era exclus sa fi putut incapea asemenea masa de oameni in acel spatiu geografic.
Dar chiar daca scadem cifra martorului nostru de zece ori, adica la 20 de mii de oameni, tot constatam ca oastea sultanului era mai numeroasa decat a crestinilor si in orice caz mai disciplinata si sub comanda mai priceputa.
Turcii, venind de la Rasarit, sau mai precis de la sud-est, ocupa podisul pe care se afla cetatea Nicopolei, lasand tabara crestina in ses. Dar sultanul, iscusit strateg, nu-si aduce toata armata sus; el, cu a sa cavalerie, sta nevazut in dosul platoului.
A doua zi dimineata, cand toate corpurile de armata sunt insirate in campie cu armurile stralucind si flamurile falfaind, regele Sigismund isi trimite marele maresal implorandu-l inca o data pe contele de Nevers si ai lui sa-i asculte sfatul si sa nu porneasca.
A fost in zadar. Contele d'Eu, nepot al regelui Frantei si conetabil al Frantei, cel mai inalt grad in oastea regelui, ridica stindardul si striga: "Inainte, in numele lui Dumnezeu si al Sfantului Gheorghe!", iar cavalerii francezi incep nebuneste si dezordonat asaltul podisului unde se gasea armia turceasca.
Dar acolo, in loc sa-i infrunte alti cavaleri, cum erau ei obisnuiti, ii asteapta, oprind si impungand caii, zeci si sute de lanci si de tarusi infipti in pamant. Printre ele se strecoara mii de pedestrasi inarmati cu sabii si cutite, intra pe sub burta cailor si-i taie sub genunchi.
Caii si cavalerii se prabusesc laolalta. Curand, la poalele dealului, Sigismund si ai lui vad cai galopand salbatic la vale, fara cavaleri. Atunci pornesc si ei in ajutor.
Ziua intreaga se da o lupta crancena, mai toti cavalerii au coborat de pe cai, luptand cu spada, doborand o gramada de turci, de era campul acoperit de cadavre.
Din spatele dealului apar insa, din doua parti, valuri-valuri de spahii, tinuti pana atunci de sultan in rezerva. Parca totusi nu era pierduta orice nadejde, cand deodata s-a vazut in zare ceva ca un nor de praf care se apropia.
"Cine-o fi? De-ai nostri?" se intreaba crestinii. Da. Sunt crestini, dar surpriza! E atefan Lazarevici, cneazul sarb, cu ai sai 1 500 de cavaleri venind in galop vijelios in ajutorul sultanului Baiazid! Soarta bataliei e pecetluita.
Printre cruciati e panica si disperare. Unii se lasa prinsi, altii, pe cat le ingaduie armurile si armele, fug catre Dunare, urmariti de turci, se inghesuie in micile luntre. Piere orice simt al cavalerismului. Oamenii se bat ca sa intre in barci.
Acestea, prea incarcate, cel mai adesea se scufunda; prea putine ajung pana la corabiile venetiene. Astfel au scapat si Mircea si regele Sigismund. Mircea (nu cunoastem amanuntele) ajunge in Transilvania. Regelui Sigismund i-au trebuit trei luni sa ajunga iar la Buda!
A mers cu vasul venetian pe Dunare in jos, pana la Marea Neagra, apoi, pe mare, pana la Constantinopol, unde mai domnea, neputincios, imparatul bizantin. De acolo, tot pe mare, a facut ocolul Greciei si a acostat in portul Ragusa (azi Dubrovnik) de unde, calare, a "urcat" pana la Buda.
Putini oameni stiau atunci sa inoate. atim doar de un singur cavaler polonez care, apucand sa se dezbrace, a reusit sa treaca Dunarea inot.
Altii cativa au putut trece cu luntrile in Valahia (cum ii ziceau apusenii ?arii Romanesti), dar acolo domnea Vlad, prieten al turcilor, astfel incat nenorocitii cruciati "rescapati" din dezastrul de la Nicopole au fost despuiati de bani si de haine, si abia cu nespuse greutati, sleiti de foame si frig, au reusit sa ajunga, unii, prin trecatorile Carpatilor, pana in Transilvania.
ai inchipuiti-va ca nici acolo n-au fost prea bine primiti, atat de urati ajunsesera sa fie acesti cruciati pe unde trecusera! Apoi, in Ungaria toata, in lipsa regelui, se intamplasera revolte impotriva regelui Sigismund.
Putinii cruciati care au apucat sa se intoarca acasa la ei, in Germania sau Franta, au povestit intamplarile dramatice si au marturisit ca de-abia de la Viena incolo au fost bine primiti si adapostiti.
Noua ne e astazi greu sa ne inchipuim acele purtari. Cand rarii supravietuitori au ajuns in Franta, o mare jale i-a cuprins pe toti cei ce au aflat tragicul sfarsit al expeditiei.
Regele Frantei a poruncit sa se faca slujba solemna de pomenire la catedrala Notre-Dame din Paris, si e scris in amintirile maresalului Boucicaut ca "era mare durere sa auzi clopotele sunand in toate bisericile din Paris (...) si fiecare era cu lacrimile in ochi si suspina".
Dar pe cei care cazusera in mainile turcilor ii astepta o soarta si mai cruda! Baiazid puse un nobil francez care fusese in serviciul tatalui sau, sultanul Murad (sunt intotdeauna aventurieri pe care deosebirile de limba, de natiune, de religie nu-i sperie!) sa aleaga dintre miile de captivi pe cei care, socotea el, erau destul de nobili si bogati ca sa se rascumpere cu sume mari de bani.
Pe cei foarte tineri sau mai de rand i-a dat robi la turci. Dar pe cavaleri a vrut sa se razbune pentru toata stricaciunea ce au facut, pentru miile de morti din randurile ostii sale si mai cu seama pentru ticalosia facuta cu uciderea prizonierilor de la Rahova.
A doua zi, cand s-a ridicat soarele "de-o sulita pe cer", cum zic basmele noastre, sultanul sedea pe un tron improvizat, in fata cetatii Nicopole. Langa el erau capeteniile armatei sale, viziri si pasale, dar - tot in picioare smeriti - stateau si marii captivi cruciati: contele de Nevers, contele d'Eu, batranul Coucy si altii cativa.
Ei trebuie sa priveasca, ingroziti, cum inainteaza camarazii lor de arme, despuiati, legati cate 3 sau 4, fiecare cu un streang de gat.
Cand ajunge cate un rand de captivi in fata tronului sultanului, calaii cu iatagane taie capetele care se rostogolesc, sangele tasnind din grumajii trupurilor care se prabusesc.
ai marii nobili cruciati, cei feriti fiindca spera sa fie rascumparati, privesc neputinciosi. Deodata, printre osanditi apare maresalul Boucicaut, viteaz intre viteji, iubit si pretuit de toti cavalerii.
Atunci contele de Nevers, trufasul comandant suprem al cruciadei, se arunca la picioarele sultanului si, cu mainile incrucisate, prin gesturi, il face sa inteleaga ca Boucicaut ii este ca un frate si va plati pentru salvarea lui ca pentru el insusi.
La un semn al sultanului, tanarul maresal e dezlegat si adus in grupul de langa sultan (va fi eliberat dupa plata unei enorme sume de bani si se va intoarce anul urmator ca sa apere Constantinopolul impotriva turcilor!).
Ore de-a randul a tinut macelul. Cand s-a saturat sultanul de atata sange, a oprit executia. Unele izvoare dau cifra de 3 000 de decapitati. Altele de numai 300. ai atata de ar fi, dat fiind groaznicul spectacol, ar fi de ajuns.
Batalia de la Nicopole, din 25 septembrie 1396, e una dintre bataliile epocale ale istoriei europene. A fost ultima cruciada a apusenilor impotriva musulmanilor.
Dezastrul, aflat curand in Europa intreaga, i-a descurajat pe apuseni de a mai incerca sa-i respinga pe turci in Asia. In aceasta parte a Europei, romanii si ungurii au ramas deocamdata sa-i infrunte singuri. (...)
Stradaniile lui Mircea, iscusinta sa diplomatica, forta sa militara erau, in fine, incununate de succes.
In decursul anilor a putut nu numai sa recapete Amlasul si Fagarasul, dar si sa redobandeasca Dobrogea, sa recucereasca cetatile de la Dunare, inclusiv Silistra (Darstor), ba s-a intins si peste Dunare, la nord de Dobrogea, luand importantul port dunarean Chilia si tinutul de pana la Nistru, "catre partile tataresti", adica sudul Basarabiei, care si-a capatat denumirea ce-o poarta si azi de la romanii nostri din Muntenia, numiti pe-atunci de straini "basarabi", dupa numele primului domnitor.
Mircea, in acel moment culminant al domniei, isi insira cu mandrie in documentele lui toate titlurile. Iata un exemplu (tradus din slavona, limba folosita de Cancelarie): "Eu, cel intru Hristos Dumnezeu binecredincios si binecinstitor si de Hristos iubitor si autocrat, Ioan Mircea mare voevod si domn, din mila lui Dumnezeu si cu darul lui Dumnezeu stapanind si domnind peste toata tara Ungrovlahiei si a partilor de peste munti, inca si catre partile tataresti, si Amlasului si Fagarasului Herteg duce si domnitor al Banatului Severinului pe amandoua partile pe toata Podunavia malurile Dunarii, inca si la marea cea mare si stapanitor al cetatii Darstorului"...
Sub Mircea a avut ?ara Romaneasca cele mai intinse granite. Sub el a putut ea juca rolul cel mai indraznet si insemnat in politica Europei rasaritene.
Dar Mircea n-a fost mare numai prin faptele sale razboinice sau diplomatice; el a fost si un mare carmuitor inauntrul tarii: tratatele pe care le-a semnat pe de o parte cu regele Ungariei si cu orasele sasesti Brasov si Sibiu, pe de alta parte cu regele Poloniei si cu marele centru comercial Liov, au favorizat negotul international prin tara noastra si au adus profituri vistieriei domnesti.
Prin masuri intelepte, a organizat si comertul interior de la targuri si de la porturile dunarene.
Dreptate a incercat sa faca intre boieri si tarani, si a facut multe danii la biserici si manastiri. Ctitoria lui cea mai frumoasa si mareata este manastirea Cozia pe Olt, unde va fi si inmormantat (o mai putem admira si azi).
La granitele tarii, a intarit cetatile, iar cea mai puternica dintre ele, Giurgiu, a fost cladita sub domnia lui, din temelie. Astfel, spre sfarsitul domniei, putea nadajdui sa lase dupa el o tara puternica si bine aparata.
Avand grija si de succesiunea lui, de teama ca dupa moartea sa boierii sa nu se sfadeasca iar intre ei pentru sprijinirea unuia sau a altuia dintre fiii, ba - si mai rau - dintre nepotii sai, "Danestii", care umblau prin strainatati in cautare de sprijin si ajutor, Mircea l-a asociat la domnie pe fiul sau mai mare, Mihai.
Ii vedem pe amandoi zugraviti, ca ctitori, la Cozia. Dar interesant e si faptul ca-l asaza intr-o a doua cetate de scaun, Targoviste, de unde semneaza si Mihai documente (hrisoave) ca si cand ar fi el singur domn, "Io, Mihai-Voievod".
Mutarea capitalei la vale, intr-un mai mare targ comercial, Targoviste, va fi definitiva dupa moartea lui Mircea, iar capitala va ramane acolo peste 200 de ani, pana se va muta, in veacul al XVII-lea, la Bucuresti, cum va voi povesti in alta carte.
Astfel, in anul Domnului 1412, Mircea-Voda putea sa creada ca e domn ocrotit de Dumnezeu, intr-o tara largita si bine aparata, aflata in pace cu toti vecinii ei.
La sud, domnea sultanul Mussa, protejatul si aliatul sau. Cu varul sau, cneazul sarb atefan Lazarevici, se impacase si se infratise din nou, cum am vazut. In Moldova intervenise chiar el in anul 1400, ca sa-l aduca in scaun pe Alexandru, caruia i se va zice "cel Bun".
Intre craii Ungariei si Poloniei - cumnatii invrajbiti de atatea ori si chiar luptand intre ei - se incheiase, in sfarsit, in martie 1412, o pace care punea capat tuturor litigiilor intre cele doua mari puteri din rasaritul Europei.
Impacarea fusese urmata de marile sarbatori de la Buda, cu turnire, la care au luat parte si cavaleri romani.
Mircea, inca o data dupa douazeci si cinci de ani de lupte si framantari, se putea crede ferit de soarta. Dar iata ca n-a fost sa fie asa! O noua furtuna avea sa se dezlantuie la sud de Dunare si nori grei vor intuneca zilele din urma ale marelui nostru voievod.
VIII. Se intoarce roata sortii: parasit de toti craii crestinatatii, Mircea, inainte de a muri, se vede silit sa inchine tara sultanului Mehmet I, care trecuse Dunarea cu oaste mare.
Mussa Celebi n-a domnit la Adrianopol decat doi ani si i-a dezamagit pe fostii sai aliati crestini. Abia s-a vazut mostenitorul marilor sultani otomani si a si incercat sa-si intinda iar posesiunile.
Cu cneazul Lazar a ajuns chiar la lupta deschisa. Astfel incat, atunci cand, in anul 1413 fratele sau Mehmet, sultanul din Asia, trece in Europa peste Bosfor ca sa-l infrunte, Mussa, care nu mai e sprijinit de fostii sai aliati crestini, e invins, capturat si ucis.
Unitatea imparatiei otomane e reconstituita si sultanul Mehmet se pregateste de razbunare impotriva fostilor sustinatori ai rivalului sau.
Mircea nu se da batut. Cand apare un nou pretendent, Mustafa, care zice ca e fiul lui Baiazid, cel disparut pe campul de lupta de la Ankara - dar e probabil un impostor - Mircea il ajuta si pe el cu bani si chiar sprijin armat. Dar de data aceasta nu izbuteste.
Mustafa e invins de Mehmet si inlaturat in vara lui 1416. Mircea trebuia sa se astepte la cumplita razbunare a sultanului invingator, de-acum din nou stapan pe tot Imperiul Otoman.
Ce sprijin mai poate avea ?ara Romaneasca? Sigismund a fost ales in 1410 rege al Germaniei si Boemiei -, iar mai apoi va fi ales si imparat. Are de-acum atatea griji politice si religioase in centrul Europei, ca nu mai trece cu anii prin domeniile regatului ungar.
Declaratii in favoarea unei noi cruciade anti-otomane va mai face, dar numai cu vorba. Regele Poloniei, cu toate ca i-a invins pe cavalerii teutoni din Prusia in 1410, n-are de gand sa se indrepte acum impotriva turcilor.
Turcii sunt departe, iar polonezii nu simt inca primejdia. Alexandru al Moldovei e vasal credincios al regelui polonez si, cu toata recunostinta pe care i-o datora lui Mircea, nu poate cuteza sa faca o politica deosebita de cea a suzeranului.
Mircea e singur. La inceputul anului 1417, sultanul Mehmet I porneste cu oastea sa toata impotriva tarii Romanesti. Intai recucereste Dobrogea si asediaza rand pe rand cetatile Darstor, Giurgiu, Turnu. Numai de Chilia nu se atinge inca.
Cetatile cad una dupa alta, uneori, cum a fost la Giurgiu, dupa un lung asediu. Apoi, sultanul cu marea sa ostire trece Dunarea. Se repeta drama din 1394, cand insa Mircea il oprise pe Baiazid la Rovine.
Sultanul Mehmet stie si el ce a patit tatal sau, Baiazid, de aceea inainteaza prudent, pentru a nu fi surprins de oastea lui Mircea. si atunci se petrece un lucru neasteptat: Mircea, dupa ce s-a sfatuit indelung cu boierii si clerul inalt, socoteste ca, chiar de ar invinge intr-o batalie, tara mica, nesprijinita de marii sai vecini, nu poate castiga razboiul pana la urma.
Atunci se foloseste de un demnitar turc refugiat la curtea lui, un fost partizan de-al lui Mussa Celebi.
El se ofera ca intermediar pe langa sultan. Iar acesta, nesigur si el de victorie in cazul unei infruntari a marelui capitan Mircea "al Ungrovlahiei", in a carui tara, cum va spune poetul, "tot ce misca-n tara asta, raul, ramul" i-e prieten numai lui, alege sa faca pace mai curand decat razboi.
Va pastra Dobrogea si cetatile pe care le-a luat. Mircea fagaduieste sa plateasca de-acum tribut anual si sa fie aliat credincios sultanului. Pentru chezasie, isi va trimite un fiu ostatec la curtea sultanului, impreuna cu cativa fii de mari boieri.
In schimb, sultanul paraseste tara, nu lasa garnizoana si nici nu va cladi vreodata moschei in ?ara Romaneasca. Aceasta isi pastreaza domnitorul, boierii, credinta si datinile.
Decat sa-si vada tara prefacuta in pasalac turcesc, Mircea se inchina. E de-acum un om batran. A ales o cale inteleapta. Cu nespusa mahnire insa vede cum s-a naruit visul de marire si siguranta a tarii sale, pentru care a luptat din rasputeri 32 de ani, o viata de om.
Dupa cateva luni, la 31 Ianuarie 1418, se va stinge si va fi inmormantat cu mare pompa si multe lacrimi la ctitoria lui de la Cozia. Unii istorici au presupus ca a murit de o rana primita in vreo lupta.
Nici un document n-o pomeneste. Nu. Cred ca a murit de intristare sau, dupa vorba batraneasca, "a murit de inima rea".
Cu el s-a stins din viata cel mai vrednic si intelept dintre toti domnitorii pe care i-a avut ?ara Romaneasca in 500 de ani.
Din volumul "Mircea cel Batran si luptele cu turcii", in pregatire la Editura Humanitas
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
