Cela Varlam s-a născut în 1952. A absolvit cursurile Facultăţii de limbi romanice ale Universităţii din Bucureşti. A predat limba şi literatura franceză. A participat la cursuri de perfecţionare profesională în cadrul structurii Alliance française – Paris. Începând cu 1980, a scris scenarii radiofonice. A lucrat (1982-1993) ca secretar literar al Teatrului Lucia Sturdza-Bulandra, perioadă pe care o consideră ca pe adevărata etapă de formare profesională. A publicat articole de jurnalism cultural în revista Teatru, Teatrul, azi şi în cotidiane sau săptămânale. A lucrat ca traducător şi interpret în societăţi comerciale. Primul său roman, Trec rânduri, rânduri, muritorii, apare în 1998 şi obţine Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din România. Publică în 2001 volumul de povestiri Lumea dintre lumi, urmat, în 2005, de romanul Să nu-mi luaţi temniţa. În anul 2010 apare romanul Sânge-albastru, sânge roşu.
Locuitorii unui sat istro-român, comunitate din care fac parte preadolescenta Ena şi familia ei, sunt ridicaţi, într-o noapte, de un comando sârbesc, care-i transportă într-o zonă carstică, unde sunt împuşcaţi şi/sau împinşi în crevasele abisale ale locului. Erau anii când armata lui Tito trecuse la purificări etnice, recurgând la metode asemănătoare cu ale fostului ocupant.
Între Ena şi Filip, ofiţerul titoist, călău şi salvator al fetei, se dezlănţuie o răvăşitoare iubire, în care victima şi călăul traversează, după terminarea războiului, îmbrăţişaţi sau măcinaţi de strigăte şi despărţiri, drama comunităţilor din sud-estul european.
Exodul oamenilor de oriunde spre lagărele de refugiaţi din Europa, încercând să scape de tăvălugul „vremurilor noi”, destinele celor din spatele sârmelor ghimpate, care decid că şi-au găsit acolo căminul, pun împreună toate personajele romanului într-o construcţie, ce nu-şi găseşte analog în proza românească actuală.
În romanul Muşcând din moarte ca din ciocolată, Cela Varlam îşi asumă trăirea insuportabilului, pentru a adresa un avertisment întregii omeniri.
*
* *
Uşa s-a dat de perete şi trei bărbaţi au trecut pragul casei, neinvitaţi, gata să ne facă rău. Înainte ca cineva să-ţi facă un rău, vezi pe faţa lui despre ce e vorba. Dacă mutra lui e îngheţată şi urâtă, nu e de bine. Dacă zâmbeşte în colţul gurii a bătaie de joc, tot nu e bine. Dacă vorbeşte blând de la bun început, nu se ştie. Poate fi şi aşa, şi aşa. Cei care au intrat la noi urlau. Că de ce stăteam ca tâmpiţii şi nu ieşeam afară, când ei dăduseră demult această comandă. S-au repezit spre noi să ne smulgă mâinile din încheieturi. Ne-au bătut peste faţă. Micul Gabriel urla în hohote. Înţelegeam tot ce spuneau fiindcă unul dintre ei striga în italiană, deşi auzisem că veneau din Croaţia, dar cred că am fi înţeles oricum. De altfel, locul unde trăiam era un loc lăsat pentru mai multe neamuri. Eram acolo, împreună, şi istro-români de-ai noştri, şi germani rămaşi cine ştie de când, mulţi italieni, dar şi sloveni, croaţi şi nu mai ştiu care alţii. Ne înţelegeam bine între noi, nici nu ne gândeam prea mult la asta. Că vorbeam limbi diferite ni se părea normal, în plus, le cam învăţam vorbind între noi. Aşa că înţelesesem ce strigaseră soldaţii. Au lovit în stânga şi-n dreapta pâna ce a apărut un al patrulea ofiţer, care părea mai şef, îi ascultau vorbele şi făceau ce spunea el. Ăsta, de cum a intrat pe uşă, şi-a rotit privirea prin cameră, s-a uitat la frăţiorul meu şi a întrebat câţi ani are. Nu ne venea să credem. Privirea îmi rămăsese agăţată de steaua mare şi roşie pe care o purta în dreptul inimii. Dar m-am grăbit să-i răspund, nu ştiu de ce simţisem că această întrebare îmi dă voie să sper. Am simţit o mică fierbinţeală în trup, care a urcat până-n obraji, şi noaptea parcă s-a risipit. Ofiţerul şef m-a privit şi m-a întrebat răstit de ce răspund eu în locul părinţilor mei. Era tânăr şi frumos. Vorbea repede, eu nu ştiam bine croata, dar am înţeles. N-am mai răspuns. Am lăsat capul în jos, fără să fiu cu adevarat speriată. Speranţa încă a mai durat. Unul dintre ceilalţi i-a pus tatii puşca în spate, care trebuia să încheie plutonul familiei noastre, şi am plecat la drum. La drumul pe care ne duceau ei.
Nu mai vedeam culoarea frunzelor, dar nu voiam să-mi iau rămas bun de la casa noastră, nici de la copac sau curte. Ceva mai departe ne-am întâlnit cu nişte vecini, strânşi grămadă de alţi soldaţi, care îi puneau să scandeze numele lui Tito. Nu ştiam cântece sârbeşti comuniste şi asta i-a înfuriat grozav. Dar ar fi trebuit să fie puţin logici. De unde să le fi auzit măcar, darămite să le mai şi învăţăm? Niciunul dintre cei care locuiam în Istria nu eram comunişti. De unde să ştim cântece comuniste? Da, auzisem de Tito, dar ai mei vorbeau în şoaptă despre el, iar eu eram prea mică, nici nu mă interesa aşa ceva. Îmi părea rău că uitasem sau, pur şi simplu, nu-mi dăduse prin cap să fiu mai atentă la ce vorbeau ai mei între ei. În fond, la treişpe ani, chiar eram o fată mare, un copil mare, cineva care trebuia să ştie mai multe. Uite că se întâmplă lucruri pe lumea asta, care te prind nepregătit şi totul devine mai greu. Dacă aş fi ştiut acum cine era acest Tito, poate i-aş fi putut scăpa şi pe ai mei de la moarte. Să fi fost eu în stare să ies din rând, să privesc ţintă în ochii ofiţerilor şi să încep să cânt ceea ce aşteptau ei de la noi. Să fi stat cu gâtul înţepenit, ca un adevărat soldat, cu mâinile pe lângă corp, cu călcâiele lipite şi pieptul înainte, aşa cum stăteau ei când primeau sau dădeau ordine. Toată lumea să se fi întrebat ce naiba făceam acolo, să se fi speriat ca să nu cumva să păţesc ceva, nu care cumva să mă împuşte. Şi, deodată, să încep să cânt. Tare şi corect. Cu toate cuvintele ştiute, toate strofele, refren, tot. Sunt sigură că ne-ar fi dat drumul acasă, pentru că nimeni nu s-ar fi aşteptat la ceva aşa de frumos şi, în loc de pedeapsa cu moartea, am fi devenit un fel de eroi. L-am întrebat pe tata, în şoaptă, de ce nu m-a învăţat şi pe mine cântecul ăla. Tata mă ţinea de mână, deşi eu eram aproape cât el de înaltă, voinică şi cu ţâţe mari. Băieţii din Suşneviţa se luau de mine, mă alergau ca să-mi pună mâna pe ţâţe sau pe fund sau pe picioare. Erau şi unii bărbaţi însuraţi, care îmi spuneau porcării. Aveam părul lung, puţin ondulat, ceva mai deschis la culoare decât blana veveriţelor. Îmi plăcea părul meu şi mereu îmi vâram mâinile în el. Fie că-l aranjam, de parcă m-aş fi pregătit să ies la o întâlnire, fie că mi-l ciufuleam, îl aruncam, printr-o mişcare dibace a capului, de pe stânga pe dreapta sau invers, trăgeam de el să pară mai lung sau îl adunam, doar pentru câteva minute, într-o coadă. Bărbaţilor le plăcea tare mult chestia asta cu părul.Tata m-a smucit aşa de tare de mână, încât am crezut că mi-a smuls-o din umăr. Am făcut şi eu la fel. Aveam forţă. L-a durut. Şi-atunci mi-am înfipt degetele de la mâna liberă în batista din buzunar şi am strâns până am rupt-o. Mi-a venit să plâng. Nu era voie. Trebuia să cântăm cântecul lui Tito, nu să plângem. S-a mai făcut un pas. Cu piciorul drept în faţă, cum stăteam toţi, am adus piciorul stâng lângă cel drept şi, astfel, ne-am deplasat. A fost bine. Nu ştiu cum şi de ce, dar a fost bine.
Omul trebuie să facă tot timpul ceva. Să mişte. Să nu stea locului. Chiar şi dacă merge să se-ngroape. Mai bine să meargă, decât să stea pe loc. M-am gândit că poate mi-ar fi plăcut să fac armata, să fug pe front, să mă înrolez şi să lupt. Cu orice risc. Suspinam încet, nu mă auzea nimeni, nici măcar tata. Ofiţerul şef care fusese la noi în casă a dat un ordin. Tata mi-a şoptit că-i trimisese pe soldaţi la masă. N-am întors niciunul capul, să vedem unde-au intrat sau unde mâncau. El a rămas cu noi şi trecea pe lângă noi amuşinând ca un câine. Sunt sigură că ne mirosea. M-a mirosit şi pe mine. Chiar s-a şi aplecat puţin în faţă şi a închis ochii. Eu ştiam, totuşi, unele lucruri pe lumea asta, pentru că tata era un fel de învăţător fără acte. Nu existau şcoli în limba noastră, iar tata, care avea un creier bun şi citise de totdeauna multe cărţi, procurate cine ştie de unde, scotea vara în curtea noastră un fel de tablă neagră, cum au şcolile adevărate, şi preda lecţii de istro-română şi aritmetică. Veneau mulţi copii. Dar plecau când aveau chef sau când îi strigau părinţii. Nu era o disciplină a lecţiilor. Însă tata se încăpăţâna să facă acele ore, spunând că, într-o zi, cineva avea să înfiinţeze şcoala limbii româneşti. Pe mine mă învăţase o grămadă de lucruri, ştiam bine să socotesc şi să fac înmulţiri, împărţiri şi probleme de matematică destul de grele. Mama nu ştia la fel de bine ca mine. Ea cosea. Avea o maşină de cusut şi cu ea câştiga bani buni. Dar era foarte deşteaptă. Cred că toţi eram foarte deştepţi. În timp ce ofiţerul mă mirosea, am întors capul spre el. Surprins, m-a privit în ochi. La fel şi eu. Nu mi-a fost frică. Erau verzi şi foarte frumoşi. A trecut mai departe. Cu coada ochiului, am văzut din nou frunzele roşii ale unuia dintre copacii noştri. Mi-am amintit de viaţa noastră tihnită de până atunci. Mi s-a făcut dor de o mâncare pe care ne-o făcea bunica mai demult, ceva cu ardei coloraţi, cu roşii, usturoi şi ouă. Într-o tigaie. Eu îmi puneam brânză de oaie peste ele şi i-am învăţat şi pe-ai mei. Frunzele roşii îmi stârneau mirosul acestei mâncări. Făceam pipi pe mine. L-am întrebat pe ofiţer dacă am voie la WC. Nu aveam voie. Începea calvarul? Imi părea rău că sunt fată. Un om. Şobolanul de câmp, cârtiţa, un asin sau o pisică ar fi putut să-şi facă nevoile simplu, repede, fără ruşine. De ce eram oameni? Mare prăpăd. Mi-am dat seama de asta atunci, pentru prima dată. Tata mă ţinea de mână, şi ce dacă? Asta nu ajuta la nimic.
Burta îmi exploda şi ruşinea îmi umflase obrajii. Eram roşie şi cu pielea feţei îngroşată de suferinţă. Mai era puţin şi, la treişpe ani ai mei, aveam să mă scap pe mine, să dau drumul mizeriilor din mine, pe care ne chinuim să le ascundem de când ni se deşteaptă creierul şi până murim. La ce bun un creier plin de cuvinte, de politeţe, de tabla înmulţirii, de poezii şi cântece, de poveşti, dacă nu suntem în stare să scăpăm de mizeria din noi fără ca lumea să ne afle? Ce dacă eram frumoasă şi se luau bărbaţii de mine, dacă pişatul stătea să ţâşnească din burta mea şi să mă mânjească pentru totdeauna? Ce scârboşi suntem noi toţi! Ce împuţiţi! Nişte gropi de gunoi prefăcute. Nişte burţi pe care le dirijează alţii: ori ai voie să te-ascunzi, ori dai drumul şuvoiului fierbinte în faţa tuturor. Te îngropi, pişându-te, în văzul lumii. L-am urât pe ofiţerul-şef pentru totdeauna, când, pe neaşteptate, exact atunci când voiam să mor, m-a tras din rând, m-a smucit şi m-a azvârlit în spatele unui copac gros, bătrân. Ai fi putut ridica şi o casă în spatele copacului, şi nu s-ar fi văzut. M-am uşurat. Mi-am aranjat hainele, părul şi privirea, de parcă urma să plec la bal. Mă simţeam fericită şi puternică, gata să îndur, de-acum, orice. Acum puteam să plec şi la groapă, totul devenise simplu şi frumos. M-am întors la locul meu, l-am privit, cu recunoştinţă, pe ofiţer. Fusese salvatorul meu. Călăul şi salvatorul. N-aveam să-l uit niciodată.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
