O buna bucata de vreme, contingentul literar al lui Mircea Horia Simionescu a tacut, adica nu a publicat, refugiindu-se astfel din calea comandamentelor literaturii militante. Pentru MHS, debutul literar a venit in 1969, cu publicarea la ESPLA a Dictionarului onomastic, urmat in 1970 de Bibliografia generala, aparuta la aceeasi editura. Drumul, odata deschis, a fost presarat cu nu mai putin de 21 de titluri. Astazi, la 80 de ani, scriitorul pare neschimbat de vreme si de vremuri. Continua sa creada ca viata e un joc, cu relele si bunele ei.(Marcela Gheorghiu)
Refugiul cvasicombatant
Odata cu intrarea noastra in cruda realitate sociala a anilor '50-'60, propria mea conceptie literara despre social a inceput sa capete contur. De fapt, in felul ei de a se manifesta, nu diferea prea mult de realitatea insasi in care ne miscam, dar vazuta ca joc fals. Atunci am invatat asa-zisa urmarire cu pusca. Una dintre prozele mele se intituleaza Ah, fericitele vremuri cand ma urmareau cu pusca! Am invatat repede dansul si, cred eu, desi nu ma pot fali cu asa ceva, am invatat jocul dublu. Nu am excelat in el, dar am invatat ca una sa vorbesc si alta sa gadesc. Acolo, la redactia Scanteii, am invatat sa fiu fata buna la toate - in afara de a ma opune. Mi-am vazut de treburile mele, evitand cu destula abilitate sa scriu. De-a lungul a 19 ani, cati am petrecut la ziar, nu am scris decat doua editoriale - unul despre deschiderea scolilor, altul despre cum sa ridicam cu o treapta mai sus instructia culturala la sate. In 1950, m-au debarcat insa, trimitandu-ma pe o linie moarta. Au vazut ca nu aveam stofa pe care o voiau ei si nici propagandistul model al ziarului nu eram. Am ajuns, astfel, la sectia Scrisori, "la galere", cum obisnuiam eu sa spun. Aceasta sectie era insa o fantastica mina de experienta umana. Veneau sute de scrisori, plangeri, dezvaluiri despre abuzuri - la tot pasul in acel deceniu -, despre colectivizarea aflata in plin avant, despre dramele omenesti - multe, foarte multe... Am lucrat practic in anonimat. Eram - am si glumit uneori si am si scris undeva - unul dintre putinii functionari ai statului comunist roman care lucra in ilegalitate - din bun-simt, nu din curaj, pacatele mele, caci tremura sufletu-n mine. Ce am facut? Am cautat sa anunt - ba uneori, sa si salvez unele persoane -, dar, cu precadere, sa-i anunt pe cei amenintati de delatiunile care soseau la redactia ziarului Scanteia, caci de acolo scrisorile mergeau la Interne, la Securitate adica, si, foarte repede, bietii oameni erau arestati. Or, eu il anuntam pe varul lui Costache (Olareanu, n.n.), avocatul Chiriac: "Trebuie sa-l salvam pe preotul din Arsura (zona Husilor). Cum am putea face?" "Pai, uite asa"... In acei ani, s-a consumat o a treia experienta de viata: prietenii m-au ajutat pe mine, iar eu i-am ajutat pe ei. Dar toate astea au intarit ideea, care a supravietuit pana astazi, ca jocul acela, chiar sub aspectele lui tragice, era in continuare un joc si, ca atare, nu putea sa reziste in formele in care se manifesta. Se va duce toata sandramaua, ne ziceam, nu prin interventia altora, nici prin transformarea terorii in binecuvantare, caci nu existau asemenea perspective, ci de la sine si din sine. Singura necunoscuta era cand avea sa se intample asta.
Timpurile apostolice
Era perioada in care si Vestul era de stanga - vezi Gramsci si comunistii italieni, dar mai ales intelectualii francezi, in frunte cu cei care, pe urma, aveau sa se dezica (Yves Montand, Jean Paul Sartre), unii dintre ei, desigur, platiti de Moscova (astazi stau si ma intreb cum, in vremea noastra, cand lucrurile sunt atat de limpede dovedite a fi fost criminale, un Jose Saramago este inca membru al partidului comunist si crede in continuare ca aceasta utopie e posibila).
In vara lui 1953, la Festivalul Tineretului, Bucurestiul a fost invadat de tineri straini, care venisera aici convinsi de marea fericire a celor ce traiau in lagarul socialist. Impreuna cu Costache Olareanu, Nicu Belu, Didel Fole si altii, intelesi dintr-o limpede privire, am incercat sa demolam in mintea naiva a acelor tineri imaginea eronata despre "paradisul" comunist. Toate zilele acelea, cat a tinut festivalul, am alergat de la Gara de Nord la Facultatea de Drept si de pe Lipscani la noua Opera, pentru ca, in limbi straine, sa-i trezim la cruda realitate pe acesti oaspeti ai nostri de pe mapamond (in treacat fie spus, niste creduli sau niste vanduti), sa le dezvaluim adevarul de sub masti, sa dam in vileag realitatea din spatele artificiilor, horelor si efuziunilor abil organizate: "Mai oameni buni, v-au dus cu vorba, nu este asa!". Habar n-aveau de foametea la care fusese supusa populatia ca sa poata exista acel festival! "Pana sa veniti voi, pana acum doua saptamani, erau gasiti oameni impuscati pe strada, lasati intentionat pana la ivirea zorilor pentru ca lumea sa inteleaga ce li se poate intampla unor asemenea 'raufacatori'". Desigur, nici unul dintre noi nu cunostea pe atunci proportiile nebuniei. In acei ani, n-am publicat. Nici unul dintre noi...
Inceputul editorial
Din 1959, timp de cinci ani, s-au facut asupra mea presiuni de tot felul pentru a intra in partidul comunist, eu fiind singurul din presa cu o vechime de noua ani care nu eram inregimentat politic. Am intrat. Am facut insa tot ce am stiut eu ca trebuie sa fac. Printre altele, am adoptat un cuviincios fel de subversiune: continuand sa prind, cand aveam ocazia, felurite scrisori adresate ziarului de diversi turnatori sau umbland prin Bucuresti, alaturi de cei mai buni si mai de incredere prieteni ai mei, pentru a-i preveni pe cei vizati de Securitate ca sunt in pericol... Dintr-o nevinovata indiscretie comisa de mine si de Costache atunci cand i-am marturisit toate acestea prietenului nostru violonistul Mihai Constantinescu, periculoasele noastre aventuri au ajuns la urechile fostei sale sotii, Mia Macavei, devenita ulterior Maria Frunzetti. Mult mai tarziu, ea a relatat in volumul Confesiuni, aparut in 2001, aceste primejdioase actiuni de avertizare, falsificand insa, in mod incalificabil, adevarul: in versiunea ei, eu i-as fi vizitat pe Barbu Slatineanu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat si pe alti intelectuali de marca tocmai pentru a comunica Securitatii eventualele posibilitati de scapare a acestora. Un moment am fost hotarat s-o palmuiesc public...
In 1968, m-am inapoiat la sectia culturala a ziarului de unde fusesem expulzat cu 15 ani in urma. Am raspuns si am scris despre muzica, am realizat anchete si pagini speciale, adesea indraznete, sub euforia Primaverii de la Praga. In acea perioada, doi distinsi redactori de la ESPLA (Editura de Stat pentru Literatura si Arta) mi-au cerut manuscrisele de care auzisera. Scrierile au facut valva in cercurile literare, Dictionarul onomastic, la care lucrasem aproape un deceniu, si Bibliografia generala, ale carei prime schite purtasera titlul de Istoria literaturii organice si care zaceau in sertar inca din 1945, fiind retinute de editura spre publicare. 1968... Inceputul meu editorial!
*
Astazi, la 80 de ani, am revenit la poezie si marturisesc ca sunt parazitat de ideea ca suprarealismul a fost infestat de conjunctura politica a Europei acelei vremi.
Acesta este motivul pentru care scriu poezie suprarealista (nu chiar izbutita, e drept); am scris doua-trei poeme, dupa parerea mea cam nereusite, dar incerc sa merg pe linia avant-suprarealismului: Urmuz, Kugler, Tascu Gheorghiu, Tzara si altii care au facut literatura suprarealista fara a se inregimenta. Incerc sa repar ceva din ce s-a stricat, dar cu privirea atintita spre viitor. Sectorului literatura nu i-a fost redata inca normalitatea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
